Mandibula sau Maxilarul inferior

• Dealul Sângelui
• Cei 11000 de la Oarba de Mureş
• Viile neculese, ciorchinii de struguri stafidiţi
• Foi de observaţie dintr-un jurnal de spital
• Descrierea ca o rugăciune şi ca o iubire
• Grefonul de 20 de centimetri

Am fost la Oarba de Mureş. Unde a fost tata grav rănit, la cota 498, pe Dealul viilor.  Acolo şi-a pierdut mare parte din maxilarul inferior sau mandibulă, cum i se mai spune.

Am citit textele scrise de participanţii la luptele ce s-au dat acolo, între care şi rândurile publicate în „Jurnalul Naţional” de colonelul în retragere dr. Ion Gentescu, pe care părinţii mei le-au decupat din ziar şi le-au pus în dosarul cu foia matricolă şi fişele de observaţie din spitale Colonelul afirma într-un articol din 8 mai 1995 că: „aceste lupte dramatice se compară cu tragediile de la Stalingrad-Volga-Don şi depăşesc, în pierderi umane, luptele de la debarcarea aliaţilor în Franţa. Luptele au durat două săptămâni ( între 20 septembrie şi 5 octombrie 1944) şi s-au desfăşurat la Oarba de Mureş, pe dealul Sângeorgiu, supranumit dealul Sângelui, după sângele vărsat acolo. Fiind un punct strategic de mare importanţă, armatele germano-maghiare au fortificat toate înălţimile dealului Sângelui (cotele 495, 463, 435, 409) şi trăgeau de pe aceste înălţimi, de sus în jos, cu tot felul de arme automate, având o vizibilitate completă, în timp ce armata română, situată în valea Mureşului, era nevoită să urce luptând, pante foarte grele, şi să tragă, de jos în sus, în condiţii de vizibilitate redusă, să ia cu asalt fiecare redută, să înfrângă rezistenţa disperată a inamicului. Această situaţie a dus la pierderi grele pentru noi, dar vitejia şi eroismul soldaţilor şi ofiţerilor români, care au sfidat moartea, mergând până la sacrificiul suprem, au învins. Timp de două săptămâni, armata română a dat, zi şi noapte, atac după atac, cucerind toate cotele, inclusiv cota 495, cea mai înaltă, inamicul retrăgându-se în derută.

Victoria de la Oarba de Mureş a însemnat recucerirea întregului pământ românesc din vestul ţării şi eliberarea Ardealului de Nord. Epopeea eroismului românesc de la Oarba de Mureş constituie un episod sublim în istoria românilor. Ceea ce au făcut Mărăşeştii pentru Moldova, a fost Oarba de Mureş pentru Transilvania.

Dacă la Mărăşeşti s-a spus „Pe aici nu se trece! ”, la Oarba de Mureş s-a spus „Pe aici se trece!”, pentru a zdrobi o mare nedreptate a istoriei: Diktatul de la Viena.”

În 1985 s-a publicat  o carte intitulată Epopeea de la Oarba de Mureş, scrisă de istoricul Gheorghe Ploeşteanu şi de ziariştii Vasile Suciu şi Lazăr Lădariu. Ultimul a ajuns deputat de Mureş şi a avut o interpelare în Parlament în care cerea să se înalţe aici un monument asemenea celui de la Mărăşeşti şi o biserică.

Din drumul făcut de mine, acum peste un sfert de veac, mi-am notat nume de sate şi aşezări, de localităţi învecinate, Iernut, Sfântul Gheorghe, unde e înălţat monumentul, Lechinţa, Cipău, Ogra, Dileu vechi, Dileu nou, SânPaul, Şeulia de Mureş, Pădurea Izvoarele, Pădurea Lăscud, Valea Izvoare, Sânmărghita…Tata a scăpat totuşi cu viaţă.

Din totdeauna însă mi-a spus că aici s-a petrecut de fapt o crimă, că au fost ucişi 11000 de soldaţi şi ofiţeri. În ce-i priveşte pe cei răniţi, nu se ştie numărul lor. Avea oroare de sacrificiul prostesc sau criminal, de „eroismul” care sacrifică oameni, neapelând la strategii, la tactica militară, la soluţiile în care omul nu e transformat în carne de tun.

Eram aliaţi cu sovieticii, după întoarcerea armelor în 23 august 1944. Mareşalul Rodion Malinovski a sacrificat cu bună ştiinţă, la Oarba de Mureş, 11000 de luptători din armata română trimiţându-i să moară într-o bătălie împotriva armatei germane, înarmată modern, până-n dinţi, care ţinea piept ofensivei româno-sovietice, dintr-o poziţie strategică ideală.

Teatrul de luptă, locul ales în sine, poziţia ofensivei care lua pieptiş un deal indicau ura acestui mareşal faţă de armata română pe care o pedepsea pentru înfrângerile suferite de sovietici în faţa Armatei Regale Române. Acelaşi mareşal Malinovski l-a trimis pe generalul român Nicolae Macici, în faţa unui complet de judecată care a pronunţat condamnarea sa la moarte, enervat că acest general român cu monoclu, a avut îndrăzneala să înalţe steagul românesc pe catarg, la Budapesta, deşi armata română, condusă de  generalul Macici, eliberase prima Budapesta. Era un fapt notoriu că românii erau zvârliţi de sovietici în linia întâi, ca ei să fie sacrificaţi şi să deschidă drumul victoriei. Malinovski vroia tricolorul jos şi în locul lui steagul sovietic. Şi la Oarba de Mureş, dacă s-ar fi înfipt în vârful unui brad un steag, cu preţul a 11000 de cadavre de români ar fi cocoţat Malinovski tot un steag sovietic.

Tata mi-a povestit despre prizonierii nemţi luaţi pe front, despre uniformele lor şi prada de război şi împărţirea ei. Ştia că văzusem uniformele în cărţi de istorie dar îşi imagina că nu pot înţelege diferenţa incredibilă de dotare care a existat în acel moment.

Nu mi-am imaginat atunci, când vorbeam mai mult teoretic despre război, că tatăl meu a luptat la Oarba de Mureş având în spatele lui o experienţă a războiului ce număra doar şase săptămâni. Nici măcar nu mi-a spus că plecase pe front în ziua de 23 august 1944. Am aflat singură, după ce el nu mai era. Când mergeam la Miercurea-Ciuc la ordonanţa lui de pe front, ştiu că povesteau dar mai mult în treacăt. Tata era romantic dar nu suporta patetismul, maşina de tocat vieţi pe post de eroism.

N-am auzit niciodată versurile acelui cântec de război interzis de comunişti care evoca tragedia din bătăliile de la Oarba de Mureş simplu: ”de la Luduş la Iernut, / Trei divizii am pierdut”. Am citit din cartea pomenită că armata română a folosit tunuri din primul război mondial, celebrele tunuri Schneider, model 1897, cu calibrul de 75 de milimetri. Nemţii erau superdotaţi.

Am privit fotografii hilare cu soldaţi şi ofiţeri români împreună cu prizonierii lor germani, din care ne privesc uniformele românilor, precum zdrenţele pe sperietori, şi cele germane, de parcă ar sta pe manechine, în vitrină. La Oarba de Mureş, păstrând proporţiile, nemţii au luptat ca din vitrine, iar românii, în văzul morţii, ca sperietoarea în lan, s-o vadă vrăbiile. Nemţii erau avantajaţi de poziţia înaltă care funcţiona ca o cazemată, în cer. Ploua cu moarte de sus, de pe dealul de la periferia oraşului Iernut. Iar jos, în vale, Lunca Mureşului, apa Mureşului primeau izvorul şi izvoarele necontenite de sânge ale celor 11000 de militari ucişi şi a miilor de răniţi.

În propunerea ce s-a făcut ca tata să primească Ordinul Mihai Viteazul, clasa a III-a, la 26 de ani şi câteva luni, se vorbeşte despre cota unde a căzut grav rănit, despre capătul de pod pe care l-a asigurat. Am citit despre podul de pontoane, despre aliniamentul Cipău-Ogra-Iernut. Românii înaintau prin bălţi, prin smârcuri, prin apa Mureşului. Escaladau moartea. Iar nemţii, din vârful dealului, trăgeau la ţintă.

În fiecare an, tata, care se făcuse ţăran sau fermier, dacă vreţi, la Bucureşti, ieşind din armata cu iz sovietic, după abdicarea regelui, avea grijă să se culeagă via la timp, nici prea devreme, când nu s-a aşezat dulceaţa în struguri, nici prea târziu, când se zbârcesc şi încep să se stafidească.

Făcuse schimb de proprietate cu o parte din pământul lui de la Bacău, pe care se construise între timp aeroportul oraşului şi începuse să înveţe cum să lucreze pământul, habar nu avea, la început, cumpărând tot felul de cărţi. Armata nu-i mai spunea nimic. Era mare invalid de război dar, am descoperit, la un moment dat că, dacă nu erau comuniştii la putere, ar fi rămas în armată şi cu proteză la un picior sau o mână. Tata, la fel ca toţi din familia mea, nu suporta cauzele compromise moral, în care nu credea. Părinţii mei nu au fost membri de partid şi au detestat comunismul.

Terenul pe care tata l-a primit la schimb era un teren de tragere, unde unitatea militară de lângă noi din pădure îşi instruia soldaţii. Când s-a făcut colectivizarea, tata a refuzat să intre în colectiv şi au rămas el şi cu câţiva în zonă necolectivizaţi. Cele mai groaznice urlete şi bătăi cu pumnul în masă le-am auzit, când veneau unii şi alţii să-l convingă să intre în CAP. Adevărul este că tata se refăcuse lucrând pământul, îşi găsise un sens, într-o lume fără sens, din munca inteligentă a pământului şi nimeni nu mai avea în acea perioadă o grădină ca noi, livadă şi vie nobilă şi culturi îngrijite impecabil, pe un teren ce fusese un câmp de tragere al armatei, bătătorit, cu gropi şi cartoane-ţintă, cu vreo şaisprezece gropi de bombe. Tata le-a umplut încet-încet cu bălegar şi pământ, nivelând terenul muşcat la bombardament. A plantat vreo cinci sute de pomi şi vie nobilă, am avut cei mai frumoşi struguri de masă Hamburg şi Afuz-Ali şi cele mai bune soiuri de struguri de vin. Am înţeles dezastrul gospodăriilor colective, fără să mi se povestească despre asta, numai privind grădina noastră care era chiar raiul pe pământ şi tarlalele pustiite, pline de buruieni, semi-abandonate care ne înconjurau, precum deşertul o incredibilă oază.

N-am făcut medicina, cum şi-au dorit părinţii mei. Poate că ar fi trebuit s-o fac. Când am început să citesc foile de observaţii de la internările tatălui meu, primul lucru pe care l-am înţeles au fost datele, zeci de date, cu luna, ziua şi anul intrării în spital şi data ieşirii sau externării. Apoi am înţeles perioada de timp a şederii în spital şi câţi ani au fost traversaţi de aceste continue intervenţii chirurgicale şi plastii ale mandibulei. Apoi am studiat Aparatul dento-maxilar din tratatele de anatomie. Dar mult mai târziu, mulţi ani după ce tata şi mama nu mai trăiau, când am avut acces la documentele lor, la arhiva părinţilor mei. Dacă aş fi citit-o, în adolescenţă, aş fi făcut medicina, pe care părinţii mei o socoteau meseria dăruită semenilor prin excelenţă şi creştină de-a dreptul.

Am descoperit că mandibula sau maxilarul inferior este un os nepereche, amplasat pe linia mediană, că este singurul os mobil al capului sau viscerocraniului, cum i se spune în termeni de specialitate. Am citit descrierea mandibulei, ca un corp amplasat orizontal care are câte un ram vertical sau ascendent, numit ram mandibular, de-a dreapta şi de-a stânga obrazului.

Seamănă cu un braţ de cântar ce trebuie să lucreze cântărind dar să rămână în echilibru. Am aflat că în regiunea superioară a fiecărei ramuri, maxilarul inferior prezintă două prelungiri osoase, una plasată anterior, care este reprezentată de apofiza coronoidă, iar alta, posterior, care este condilul mandibular.Aşa mi-a fost mai uşor să înţeleg protocolul şi sensul acestor zeci de operaţii la care a fost supus tatăl meu.

Am învăţat de multă vreme că descrierea atentă a celor ce există seamănă cu o rugăciune laică, e o formă nesfârşită de iubire, o mângâiere încetinită. Ca şi cum ai atinge şi privi realitatea milimetru cu milimetru.Nu neg că pentru unii e doar o formă de pedanterie, un alt fel de a fi orb, mai cu seamă când înveţi pe dinafară descrierile făcute de ceilalţi, fără să înţelegi, să vezi şi să simţi despre ce este vorba.

Eu am citit anatomia maxilarului inferior, ca şi cum l-aş fi mângâiat pe tata. Când glontele exploziv i-a smuls jumătate din mandibulă, limba şi i-a produs practic un crater în obraz, în bărbie, în falcă, el a distrus acest os nepereche, descris de tratate. Cum poate fi refăcut un os nepereche, singurul os mobil al viscerocraniului?

Apoi am citit despre musculatura aparatului dento-maxilar, despre musculatura masticatorie, aceea a mimicii şi despre musculatura limbii. Atent ca să înţeleg. Şi mi s-au umplut ochii de lacrimi. Am aflat că osul nepereche şi singurul mobil nu fusese singura parte din anatomia tatei distrusă de glonţ. Ci şi parte din muşchii masticatori, care închid şi deschid gura umană, care sunt responsabili de mişcările de protruzie şi retruzie ale mandibulei, precum şi de mişcările de lateralitate ale acesteia, permiţând funcţiile de masticaţie, deglutiţie şi fonaţie, despre care se tot făcea vorbire în aceste protocoale de operaţii. M-am speriat când am aflat că toţi muşchii aceştia, atât de harnici, primesc inervaţie de la nervul maxilar inferior, care este ramură a trigemenului.

La câte părţi din trupul omenesc trebuie să te rogi lui Dumnezeu, în războaie, ca să nu le atingă moartea?

Am citit despre muşchiul maseter inserat pe mandibulă, în jumătatea inferioară şi lateralală a ramurii verticale şi pe unghiul mandibular, cel ce se ocupă, ca un scripete, să ridice mandibula. Despre rolul lui de muşchi masticator şi de faptul că e plasat cel mai superficial. Şi el a fost atins de glonţ. Apoi despre muşchiul temporal care ridică mandibula, prin contracţia întregului muşchi, în vreme ce pentru retruzie, se contractă doar fasciculul posterior. După ce i-am aflat locul pe planşa desenată, inserţiile în apofiza coronoidă şi marginea anterioară a ramurii ascendente mandibulare, e vorba de ramura verticală, am înţeles că şi acest muşchi pereche, lărgit în evantai şi format din fibre verticale, oblice şi orizontale, a avut de suferit. A fost atins.

Apoi am citit despre muşchiul pterigoidian extern lateral care iniţiază deschiderea gurii, coborârea mandibulei, are în sarcina lui protruzia şi lateralitatea şi am înţeles că şi el a fost atins. Apoi despre muşchiul pterigoidian intern medial, înserat pe faţa internă şi inferioară a ramurii ascendente mandibulare, având misia de a ridica mandibula, şi am înţeles că şi el a fost atins.

Am citit despre musculatura mimicii. Nu a atins-o nimic sau nu a contat această atingere. Tata a avut chipul cel mai expresiv şi zâmbetul cel mai frumos, pe care l-a moştenit băiatul meu Alexandru.

Apoi, în final, am citit despre musculatura limbii, căci fotografia tatălui meu rănit cu falca şi limba atârnând, ca un pepene care a explodat, m-a îngrozit. Ce maşinărie, musculatura limbii, cu cele opt perechi de muşchi şi una nepereche, ocupându-se de modificarea formei şi de mobilizarea limbii, de reducerea dimensiunii sagitale şi transversale, de forma de jgheab pe care o ia limba, de urcarea ei spre cerul gurii sau valul palatin, de mişcarea în sus şi în jos, având rosturile lor simetrice, în fonaţie, în incizie şi deglutiţie şi asimetrice, în masticaţie. Am citit despre echilibrul acestor muşchi cu muşchii orofaciali, despre o zonă neutrală care se află în arcada dentară, despre limba care nu suportă micşorări ale spaţiului vital.

Am înţeles că aproape totul fusese atins de acest glonţ exploziv, nemaivorbind de glandele salivare, de mucoasa bucală. Şi am mai înţeles că toate cicatricile produse de intervenţii chirurgicale, de suturări, de alipiri, de comprimări, cu potenţialul lor de a crea chiloid, au generat o bătălie pentru vindecare extrem de fină, de durată, de vreme ce lucra pentru refacerea unei părţi a capului omenesc esenţială, nu doar estetic ci şi funcţional.

Tata a purtat barbă aproape toată viaţă şi rar puteam zări cicatricea argintie de sub bogata şi stufoasa ei alcătuire. Nu mi-l reamintesc real, fără barbă, căci pozele în care apar cu el în copilărie şi cu mama, le-am văzut de prea multe ori ca să nu cred că nu îmi amintesc de chipul lui, decât indirect, prin aceste fotografii. Bărbia lui puternică se micşorase, asta văd, când le privesc, e într-un fel diferenţa pe care o observă vânătorii când cercetează pieptul opărit şi curăţat de pene de la două păsări, un fazan şi o prepeliţă.

Am găsit în dosar o adresă nr 4171 din 14 septembrie 1951, emisă de  Spitalul Unificat de Adulţi I.C. Frimu către Comisia medicală de Expertiză a raionului I.V.Stalin din care am aflat despre Lipsa unei porţiuni de circa 20 cm din creasta iliacă dreapta, de unde s-a recoltat grefonul pentru plastia maxilarului inferior al tatălui meu. Ştiam despre tot soiul de grefe. Maxilarul inferior al tatei a fost refăcut pornind de la acest grefon de 20 de cm, prelevat din creasta lui iliacă. Dar înainte de grefe a purtat o placă de cauciuc şi o şină linguală care susţinea fragmentele de mandibulă, conform menţiunilor făcute de dr. sec. C. Mihail, la data de 17 ian.1945.

De când am învăţat să gătesc, mi-a plăcut să le fac părinţilor mei de mâncare şi în special tatei, care a avut probleme toată viaţa cu hrana, căci trebuia să fie moale şi uşor de mestecat. Tata punea preţ pe mâncare şi lăuda bucatele, mama a prins doar în ultimii ani de viaţă gustul dulciurilor, vroia să-i fac tot felul de torturi şi prăjituri. Le făceam cozonaci şi tata mă ruga să pun nucă, multă nucă, nu se omora după fructe confiate şi stafide sau după bucăţile colorate de rahat.

Credeam că nu e interesat de fructele puse la copt, căci se usucă uneori, dacă nu se coc în pasca de smântână care le frăgezeşte sau în pandişpanul bine însiropat. Aşa credeam. Până într-o zi, când am citit că soldaţii şi ofiţerii români au dat peste viile neculese de la Oarba de Mureş, cu ciorchinii plini de strugurii cu boabele stafidite, chircite, scofâlcite, împietrite. Peste aceşti ciorchini stafidiţi părăsiţi în viile neculese, din cauza războiului. Toată recolta a murit atunci în viile de la Oarba de Mureş. Anul acela localnicii n-au mai strâns strugurii şi n-au făcut must, nici vin. Şi viile au fost sfârtecate o dată cu soldaţii şi ofiţerii români.

Acum, când scriu, văd pentru prima oară minunea din Biblie cu sângele care devine vin şi vinul înlocuit de sânge. Pentru un bărbat care şi-a pierdut maxilarul inferior în război sunt buni doar cozonacii proaspeţi cu melci răsuciţi, cât mai groşi de nucă în ei. Stafidele coapte la foc puternic devin uneori ca nişte zgârciuri sau mărgele de sticlă. Şi îi pot aminti de strugurii neculeşi şi stafidiţi din vremuri de război.

Transcriu un Referat din 6 octombrie 1951, în care e prezentat tatăl meu dintr-un dosar medical: „Uricaru Gheorghe rănit de războiu prezintă: Cicatrice retractilă a părţilor moi ale buzei şi obrazului drept. Cicatrice a şanţului vestibular, cu dispariţia şanţului, defect al pronului alveolar şi absenţe dentare multiple. Cicatrice retractilă scleroasă a limbei, cu defect parţial median şi în 1/2dreapta. Deformaţia mandibulei cu finitarea mişcărilor mandibulei şi turburări de ocluzie.

Turburări funcţionale. Masticaţie imposibilă, jenă accentuată în deglutiţie, turburări de fonaţie. Incontinenţă a cavităţii bucale, cu scurgeri salivare. Pentru alimentaţie, are nevoie de hrană specială pregătită care se poate administra sub formă lichidă. Alimentaţia trebuie administrată cu linguriţa.”

Celor  39 de operaţii suferite în intervalul 1944-1951, le-au urmat alte intervenţii de corecţie şi de rezolvare a problemelor menţionate mai sus, între care o operaţie făcută de viitorul Academician, pe atunci Prof.dr. Valerian Popescu, care a reprezentat la vremea aceea o premieră în domeniu, subiectul unor comunicări internaţionale.

Protocolul intervenţiilor chirurgicale, descrierea operaţiilor sunt semnate de doctorii chirurgi, al căror nume l-am auzit adeseori în casa noastră şi cu care părinţii mei au avut relaţii de gratitudine şi respect, de prietenie, adeseori. Transplantul cu grefonul osos prelevat din creasta iliacă a fost făcut în 15 martie 1946 de către Prof.dr. Dan Theodorescu, dr. secundar Marinescu şi doctor Firu Pătru, viitorul Profesor dr.docent Pătru Firu. Numeroase alte intervenţii chirurgicale au fost realizate de doctorul Mihail Cicerone, singur sau în echipă. Numele doctorului Dan Gerota l-am auzit adeseori, în casă. Fără legătură cu operaţiile tatei, în ultimii ani de lucru, înainte să se pensioneze, mama a lucrat cu doctorul Ştefan Ţiculescu şi cu doamna doctor Popescu-Zeletin, şi ea basarabeancă, la Policlinica elegantă de stomatologie Diham, de pe Ştirbei Vodă.

Cei mai buni prieteni ai părinţilor mei au fost doctori, îndeobşte. Erau de departe oamenii cei mai cultivaţi şi de caracter pe care i-am întâlnit.

Trebuie să explic de ce numele părinţilor mei şi al sorei mele apare Uricaru şi nu Uricariu, cum semnez eu Doina Uricariu.

Numele tatei a fost transcris greşit şi modificat în Uricaru. Numele meu apare transcris corect, după numele bunicului şi străbunicului şi aşa mai departe. Pe o adeverinţă de recrutare nr. 50 din 29 martie 1941, de la Cercul de recrutare Bacău, numele tatei apare scris corect Uricariu.

Citind această arhivă a părinţilor mei, legată strict de marea încercare a vieţii lor care i-a făcut să fie împreună, am început să mă gândesc la istorie şi memorie, tot mai intens ca la un maxilar inferior. Veşnic există această distrugere parţială a osului nepereche, se redeschide, la răstimpuri, un crater al nefuncţionalităţii. Nu e vorba de o explozie, în creier sau în inimă, care ne-ar ucide. Nu ne lipsesc braţele, nici picioarele, trupul nostru e frumos şi atletic, cum a fost toată viaţa trupul tatălui meu. Şi cicatricea poate dispare la exterior. O putem ascunde sub o barbă de artist sau de lup de mare sau de explorator. Totul este cum va putea să se refacă acest mecanism vital al hrănirii şi mestecării hranei, al înghiţirii şi deglutiţiei, al vorbirii şi fonaţiei. Cum vom elimina cicatricile interioare, cele care pot micşora nu doar mobilitatea ci însăşi spaţiul vital al limbii. Bătălia dusă o viaţă pentru refacerea şi prezervarea mandibulei unui mare invalid de război merită să ne aducă aminte că istoria şi memoria noastră au fost nu doar ţinte de tragere continuă, ci chiar oameni ucişi sau răniţi. Cât de vindecaţi, aceşti răniţi? Se poate vorbi despre transplantul de istorie. Despre transplantul de memorie. Cu grefon propriu sau extern.