Maxilarul inferior

Aş vrea să dau un titlu primului meu volum de memorii şi cred că acesta ar fi potrivit.

De ce maxilarul inferior? Pentru că naşterea mea nu s-ar fi întâmplat dacă tatăl meu nu ar fi fost grav rănit la Oarba de Mureş, în urma unui brand care i-a explodat în faţă şi i-ar fi distrus maxilarul de jos. Era în 5 octombrie 1944, dimineaţa, la aceeaşi oră, la care aveam să mă nasc peste 6 ani, în 5 octombrie 1950.

De unde venea brandul? Din zona armatei sovietice. Ea a decimat mare parte parte din armata română care întorsese armele şi lupta împotriva nemţilor. Tata avea 26 de ani şi câteva luni. Era un tânăr subofiţer proaspăt intrat în luptă care a supravieţuit unei bătălii în care au pierit peste 11000 de ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi.

A fost salvat de ordonanţa lui , un ungur de lângă Miercurea-Ciuc.

L-a cărat în spinare, a făcut uz de toate argumentele pentru a-l salva.I-a inventat o altă identitate ca să convingă convoaie, ambulanţe şi însoţitori de răniţi foarte grav ca să-l poată aduce la Bucureşti, la un spital, unde să fie îngrijit căci rana gravă şi pierderea de sânge păreau să-l condamne abandonului într-un şanţ. Şi morţii, fireşte.

A spus că e fiul unui general…a plusat…l-a cărat în spinare, a înjurat, a ameninţat, i-a căutat un loc în trenurile de răniţi, l-a vegheat, s-a dat de ceasul morţii ca să-l scape.

L-a adus la Bucureşti ca pe un copil înfăşat în sânge şi în cârpe.

Maxilarul inferior al tatei explodase.

Avea să mînânce trei ani cu tub.

Şi încet-încet, după 40 de operaţii, medicii vor reconstitui osul lui, de-a lungul a şase ani. Am foile de observaţii medicale. Întreaga poveste a acestei reconstituiri.

Internat în spital, tatăl meu a salvat-o pe mama care era o tânără orfană de părinţi, aruncată împreună cu alţi basarabeni de un ordin al Anei Pauker, într-o masă de români basarabeni ce urmau să ia drumul Siberiei.

Fusese turnată de primii turnători înrolaţi în condamnarea unor români care trecuseră Prutul şi nu aveau familii constituite cu parteneri din România.

Profesorul doctor din Spitalul Colţea unde era internat tata s-a luptat s-o salveze. Pe mama. Ştia sau bănuia ce o să-i rezerve Siberia.Aflase de la Ana Pauker că numai cei care sunt logodiţi sau căsătoriţi din convoiul condamnat pot fi smulşi din periplul morţii.

A intrat în salonul cu ofiţeri şi subofiţeri şi a întrebat cine poate face un act de onoare şi nefiind căsătorit se poate căsători cu asistenta medicală Elena Melnik.

Cu mama.

Toţi ofiţerii şi subofiţerii necăsătoriţi au ridicat mâna.

L-a ales pe tata.

Era singurul care avea două mâini şi două picioare întregi, singurul bărbat tânăr care deşi avea obrazul desfigurat de război, era mai aproape de ideea unui om întreg.

Dar mama, orfană de ambii părinţi, venită la Bucureşti, la studii, nu avea dotă şi nu se putea căsători cu un ofiţer. Atunci dispensa regală semnată de regele Mihai a putut duce la capăt căsătoria salvatoare.

Mama a fost smulsă din convoiul de basarabeni ce urma să ia calea Siberiei.

Aşa s-au căsătorit părinţii mei.

În 1990, primul drum pe care l-am făcut în Occident, a fost ca să-l întâlnesc pe Regele Mihai pentru a-i mulţumi că a avut întotdeauna semnate documentele necesare spre a se salva viaţa unor oameni, în clipe de cumpănă ale istoriei.

Am realizat atunci primul interviu, la Versoix, cu salvatorul mamei mele care lăsase semnate documente de dispensă pentru ofiţerii români care se căsătoreau cu tinere fără dotă.

Într-o lume a hârtiilor şi birocraţiei care poate ucide, dispensele semnate de regele României Mihai I a salvat vieţi, şi viaţa mamei mele.

În 23 august 1990, a apărut în România, în revista România literară, condusă de Nicolae Manolescu primul interviu pe care i l-am luat regelui Mihai.

Povestea acestui interviu face parte din viaţa mea şi dintr-o memorie pe care voi încerca s-o refac aşa cum doctori eminenţi au refăcut maxilarul inferior al tatălui meu, Gheorghe sau George sau Jorj Uricariu, descendent din cunoscutul cronicar moldovean Axinte Uricariul.

Identitatea oamenilor s-a stabilit în timp după structura dentiţiei, după muşcătură, după lucrări stomatologice.

Înainte de testul cu ADN, gura umană a creat repere asemeni punctelor cardinale.

Viaţa şi moartea şi-au aflat identitatea în muşcătura maxilarului, ca şi cum ea reprezenta o marcă genetică, o istorie şi o probă irefutabilă.

Eu scriu de fapt căutând muşcătura în memorie a acestui maxilar inferior.

E şi singurul mobil, de altfel.

Pentru mine este mai mult decât gheara leului, decât amprentele digitale, de multe ori falsificabile sau falsificate.

Să reconstitui memoria aşa cum ai reconstitui un maxilar inferior.

Să reconstitui memoria cu gândul că ea este muşcătura unui semen al tău din care muşcă realitatea şi timpul ca un brand care îţi explodează în faţă, lansat de aşa-zisul tău salvator.

Aceasta este amprenta cuvintelor.

Cum se reface din ea calusul originar, maxilarul inferior, singurul mobil, cu care am venit pe lume?