Herbert

Descopăr că traducătorul poeziilor mele în limba germană are o adresă şi că putem duce la capăt un proiect început acum 12-13 ani, A tradus atunci aproape integral Institutul inimii, pe care l-am publicat în 1995, după operaţia mea pe cord deschis.

Cum sunt de fel o risipitoare cu mine, am lăsat şi această traducere în stand by ca să mă ocup de alţii şi de altele.Am păstrat paginile de fax primite de la Herbert şi când am observat că hârtia lucioasă se şterge, am scanat-o cu toate acele ofiliri de litere, care anunţă indescifrabilul.

Cineva de la editură a cules totuşi textul, descumpănit de aiureala mea.

Intrasem deja în durerea care te face amnezic la poezie, căci tata murise pe neaşteptate, când eu eram la New York, să citesc poeme şi să ţin conferinţe despre rezistenţa prin literatură. Plecam cu primul avion la Bucureşti ca să-l aşez în pământ.

Nu vedeam decât paşii lui, dând ocol maşinii care se pregătea să mă ducă la aeroport. Nu l-am lăsat să mă conducă, nu înţelegeam de ce mă tot roagă să iau cu mine actele pentru un teren unde copilărisem şi unde m-am bucurat să trăiesc ca un copil de la ţară.

Născută la oraş, lângă Mănăstirea Caşin, crescută cu Fraulein şi germana învăţată din cărţi scrise deopotrivă cu caractere latine dar şi cu alfabetul gotic, spiralat  şi plin de contuzii, am trăit cu o mare libertate alături de copii care îşi păşteau vacile şi bivoliţele într-un contract cu toată realitatea sărăciei şi a primelor c.a.p.-uri  care le furaseră mica brumă de independenţă.Era vara mea indiană.Vara în care eram lăsată să mă joc cu copiii de la marginea pădurii Bănesei. După zile trăite în praf şi cules de ciuperci în pădure, o să dau examenul de intrare la şcoala germană. La şcoala primară. Ştiu şi azi despre ce a trebuit să vorbesc în limba aceea care-mi plăcea şi pe care mama o socotea esenţială.

Despre o sobă, despre foc, despre cum faci focul cu lemne, despre cenuşă, despre căldura focului într-o casă, despre grija de a păstra curăţenia, după ce lemnele arse te-au încălzit.

Am trecut testul de limbă germană.

Draga de Fraulein, o austriacă scăpătată  şi demnă care-mi spunea că e dintr-o familie de conţi, mă îndoctrinase bine să fiu atentă cu focul, speriată că venea la noi şi părinţii nu erau acasă şi focul de lemne ardea în soba cu cahle Meissen.

Dar nu am mers la şcoala germană.

Nu am ştiut atunci de ce, mai ales că fusesem lăudată că am intrat. Peste ani, am aflat că mama a fost ameninţată cu pierderea slujbei de la Spitalul Colţea, dacă fiica ei va merge la şcoala germană. Era aceeaşi comisie de membri de partid şi de medici care a încercat să-l facă pe tatăl meu din mare invalid de război un invalid de gradul doi. Pe vremea când nici nu mă născusem, dar eram deja un embrion în burta mamei, ea a îndrăznit să le spună vajnicilor eliberatori de certificate de invaliditate că dacă va naşte un băiat o să-l convingă să nu meargă niciodată pe front pentru ţara lui, ci să se strecoare în comisiile care eliberează certificate de invaliditate iar apoi să plece din ţară, să-şi găsească un cuib, o emigrare, o eliberare, o locvace fandare din exerciţiul de scrimă al istoriei.

Touche, touche.

Salopeta albă de scrimă, ca şi uniforma albă de medici comunişti din oportunism are imacularea oricărui dezertor al istoriei. Mimezi lupta şi te califici pentru un concurs superior. Nici o rană, nici o cicatrice.

Am mers la şcoala primară şi am învăţat în limba română.

Acum Herbert va lucra pe traducerea poemelor mele în limba germană.