Un arbore genealogic

  • La nunta Prinţesei Elizabeth
  • Prima întâlnire cu M.S. regele Mihai
  • Doamna Guerrero
  • La Claridge’s Hotel
  • Un portret desenat de un copil
  • Maria Bonaparte
  • Cu verii de Luxemburg
  • Studii de artă la Paris
  • Paraşuta de mătase
  • Rochia de nuntă în vremuri de austeritate
  • Familia ducelui de Savoia-Aosta
  • Popas la Lausanne
  • „Am vorbit despre România mereu“
  • O lume care practică atâtea sporturi şi are şi creier..şi poezie

Pentru mine familia este totul. Familia chiar este un tot. N-am fost obişnuită să fac discriminări între rolul unui membru al familiei şi rolul celuilat. Am crescut într-o familie unită care la rându-i s-a născut din alte familii foarte unite. N-am făcut decât să continui acest fel de a fi trainic care mi se pare normal şi excepţional totodată.“

Acesta a fost răspunsul rostit dintr-o suflare de regina Ana când am decis că vom vorbi despre familie şi copilărie. A început să-mi povestească despre această copilărie normală, pe care a petrecut-o alături de fraţii săi, de verişori şi alţi prieteni. Nu lipseau animalele, fără îndoială.

„Am avut bucuriile noastre, am avut sufletul pe care-l are orice copil. Am avut ca toţi copiii jocurile noastre, şcoala, gândurile noastre. Am trăit o viaţă normală, o copilărie şi o tinereţe în care se pot regăsi toţi oamenii. Nu ne gândeam la viitor altfel decât toţi ceilalţi. Viitorul însemna pentru noi ziua de mâine. Trăiam de la o zi la alta şi din acest fel de a fi ţâşneau fericirea şi plenitudinea.“

Am vorbit despre acel simbol biblic proteguitor care e femeia. Care trăieşte alături de omul iubit, de familia ei, dăruindu-se. În Biblie apare acest simbol al dăruirii ardente, al contopirii cu celălalt. Am înţeles că regina Anna s-a identificat cu viaţa M.S. regele Mihai I. I-a împărtăşit credinţele, sentimentele. Au împărţit împreună aceleaşi speranţe.

Ceea ce contează în felul de a fi al unui om este atmosfera în care a fost crescut şi educat. N-a făcut decât să continue acest fel de a fi trainic care i se par normal şi excepţional totodată. A avut legături atât de strânse cu familia, aşa că nu poate să-şi imagineze că ar putea fi singură. Familia este lucrul cel mai important în viaţa noastră. Familia e singurul zid, singurul spaţiu de apărare care ne rămâne în faţa tuturor vicisitudinilor prezentului istoriei.

Regina aparţine familiei regale daneze prin mamă. Bunicul era Prinţul Waldemar, care se scrie şi Valdemar, fiul regelui Christian al IX-lea, la origine prinţ de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg. Străbunicul reginei a fost regele Danemarcei. Iar străbunica dinspre mamă era prinţesa Louise de Hesse-Kassel. Prin tată, Prinţul René de Bourbon-Parma, regina Ana se trage din Louis Philippe, regele Franţei, din ducele Robert de Parma şi soţia acestuia Maria-Antonia. Iar prin Louis-Philippe din Ludovic al XIV-lea. Pe regele Mihai, l-a cunoscut la nunta prinţesei Elizabeth. Viitoarea regină a Angliei.

La vremea când stăteam de vorbă, despre toate acestea, în noiembrie şi decembrie 1990, până înainte de Crăciun, eram privilegiatul ascultător al acestor mărturisiri în premieră. Cu mult mai târziu va apărea volumul scris de Ana de România despre viaţa ei sau interviurile televizate produse în România. Am ascultat aceste mărturisiri, rostite cu un timbru prietenos şi limpede. Fără afectarea şi stridenţele din toate dialogurile împăiate de care nu mai scăpăm.

Am descoperit acel firesc de neregăsit în lumea femeilor care au trăit în România. Aşa am înţeles una din pierderile suferite de vocea umană în comunism. Şi de ce mi-a plăcut să stau de vorbă cu oameni născuţi la începutul secolului XX. Regina îmi vorbea fără să vrea să-mi demonstreze nimic. Îmi povestea pur şi simplu. Îmi spunea exact  ceea ce credea şi când nu e rolul ei să-şi dea cu părerea. Nu trăia de dragul aparenţelor, nu-şi exhiba o altă personalitate, confecţionată ad hoc, în funcţie de interlocutor. Nu juca rolul de atotştiutoare, nu se lăuda, nu vroia să iasă în evidenţă. Lipsa aceasta de poză şi demonstrativism m-a fermecat. Felul în care era pe de-a-ntregul.

Îmi povesteşte cum am fost invitată la Londra, la căsătoria prinţesei Elizabeth cu locotenentul din marina britanică Philip al Greciei care era, prin naştere prinţ al Greciei şi al Danemarcei. “Philip e vărul meu, după cum e şi vărul regelui Mihai.”

Eu trebuie să caut şi să completez din enciclopedii şi arborii genealogici ai familiilor regale şi princiare informaţii în plus despre o mulţime de persoane cărora Regina Anna le spune pe numele mic. Philip al Greciei era fiul prinţului Andrei al Greciei, iar bunicul lui, regele George I era fratele reginei Alexandra, soţia lui Edward al VII-lea. Iar George I, să nu uităm, era fiul regelui Christian al IX-lea al Danemarcei, străbunicul reginei Ana. Am văzut de altfel aici la Versoix o fotografie din copilarie a regelui Mihai, unde apare alături de vărul său, Philip al Greciei. Dau acest arbore genealogic nu din dorinţa de a exhiba titluri şi ascendenţe, ci pentru a situa “personajele” despre care va fi vorba într-un context, după mine atotgrăitor. E ca şi cum le-am citi cartea de vizită. E un exerciţiu de recunoaştere. Sper eu, nu prea greoi.

A fost invitată la căsătoria prinţesei Elizabeth dar a declinat invitaţia în ideea că era în perioada când tocmai studia pictura şi sculptura la Paris. Fraţii Reginei Ana, la fel părinţii au răspuns invitaţiei la nuntă şi au plecat în Anglia. S-a întâmplat însă ca un văr, Jean de Luxemburg s-o invite la un “dineu dansant” organizat cu prilejul acelei căsătorii.

“Mi-au  telefonat din Anglia toţi verii şi verişoarele mele care plecaseră din Paris şi mi-au spus: “Vino, la acest dineu, pentru că va fi toata familia. Atunci am răspuns “Bine, vin”. “Şi am luat avionul pentru Londra, un Air-France. Am ajuns la aeroport şi m-am îndreptat apoi spre Claridge’s Hotel. Acolo se afla şi toată familia mea: mama, tata, fraţii mei. Am mers deci împreună. Am urcat scările, îmi aduc foarte bine aminte, la etajul al III-lea, unde se afla bătrâna mea nannie, guvernanta care se ocupa, atunci de copiii prinţesei Eugénie a Greciei. M-am dus mai întâi s-o salut pe fosta mea guvernantă. Apoi am întrebat-o unde se află părinţii mei. Mi-a spus că sunt mai jos, la etajul al II-lea, unde era strânsă întreaga familie regală a Greciei. Am coborât un etaj şi am intrat în salon. Acolo era toată familia… M-am dus mai întâi s-o îmbrăţişez pe mama, să-i dau bineţe tatei. Apoi m-am dus s-o salut pe regina-mamă Elena a României pe care o cunoşteam dinainte. Am salutat-o şi pe ea. Apoi am salutat-o pe ducesa d’Aosta, care era sora ei. Dupa aceea m-am întors ca să-l salut pe regele Greciei care era acolo împreună cu soţia sa regina Frederika. Apoi l-am văzut pe acel bărbat tânăr, înalt, care era îmbrăcat în uniformă de aviator. M-am dus în apropierea lui. Şi în loc să fac o reverenţă, am lovit din călcâie, gest de militar şi nu de domnişoară, pentru că aveam în faţa mea un general. A trebuit să-mi ridic privirea mai sus pentru că bărbatul din faţa mea era foarte înalt. Aceasta a fost prima mea întâlnire cu regele Mihai, cu El cum ar spune orice tânără. Am rămas vreo zece minute în încăperea aceea, apoi am plecat. M-am reîntors la nannie, “ma nurse”, unde erau nepoţii şi fraţii mei. În seara aceea ne-am îmbrăcat cu toţii ca să mergem la bal. De fapt la dineul acela dat de Jean de Luxemburg.“

Transcriu caseta cuvânt cu cuvânt. Nu se distinge zgomotul pantofilor uşori pe care regina-i face să se atingă, scurt, la călcâie, vrând să-mi repete salutul milităresc pe care l-a făcut cu 43 de ani în urmă. Nici foşnetul scurt al rochiei strânse o secundă de genunchii lipiţi, în mişcarea zvâcnită, rapidă. Nu se vede nici surâsul ştrengăresc, luminând chipul invadat de memorie în care s-a aprins chiar emoţia trăită atunci.

Claridge’s Hotel. În casa de pe strada Aviator Petre Creţu, numărul 9, unde m-am născut, stătea la etaj o doamnă înaltă, subţire, foarte în vârstă, pe care o iubeam foarte mult, ca şi cum ar fi fost bunica mea. Doamna Guerrero. Părinţii mei cumpăraseră apartamentul nostru de la parterul vilei, de la ea. Am şi acum acest act de vânzare-cumpărare, ca un înscris doveditor că doamna Guerrero a existat. Locuia împreună cu băiatul ei, nora, care era fosta fată în casă, o unguroaică şi nepoata ei cu care mă jucam. Simţeam că nu era prea ataşată de nepoata ei, mai mult, uneori mi se părea c-o dispreţuia, din felul în care-o striga silabisindu-i numele Vi-o-ri-ca. Turna parcă reproşuri în fiecare vocală. Cu mine stătea la povestit câte-n lună şi stele, despre Nicaragua, de unde venise foarte tânără şi cumpărase sute şi sute de hectare în România împreună cu soţul ei, expropriate fireşte. Îmi povestea despre oraşe unde stătuse în tinereţe, despre mări şi ţări şi palate, şi conace iar eu mă topeam după poveştile ei. Mi-a dăruit trei rochii de mătase brodate cu mărgele, ceva ce nu mai exista în vremea aceea decât prin cufere. Mătasea rochiilor se tăiase pe alocuri dar o ţinea în loc să nu se spulbere aţa trecută prin păienjenişul de mărgele care desenau, spectaculos pentru mine, flori, ferigi şi cozi de păun, într-un desen pe care atunci nu-l numeam exotic, cum fac acum. Când mi le-a dăruit, mi-a spus apăsat tu ştii să le preţuieşti. Iar eu le-am preţuit foarte bine, aşa că le-am deşirat şi spintecat, ca să fac costume pentru spectacolele mele de teatru din cartier, la care erau adunaţi toţi copiii. Fireşte că am ţinut-o la curent cu ceea ce făceam şi m-a încurajat, fiind spectatoarea fidelă a tuturor aceste piese de teatru pe care le inventam, până ce au plecat cu toţii în Nicaragua sau în Uruguay, înainte ca eu să încep să merg la şcoală. Venea la mine în vizită şi mă învăţase cum trebuie să primeşti pe cineva în vizită. Se purta ca şi cum aş fi fost un om mare. Iar mie îmi plăcea să intru în jocul ei, s-o poftesc la masa din sufragerie, să trag scaunele cu speteze înalte brâncoveneşti, mult prea grele pentru mine, lipite de tăblia mesei, ca să ne putem aşeza. O serveam cu cartofi de ciocolată din cei făcuţi de Frau Rostotzky, prima mea profesoară de germană sau Fraulein. Sau îi ofeream prăjituri făcute de doamna Solomon, cum n-am mai văzut la nimeni, cărora li se spunea minciunele, pudrate cu zahăr, subţiri cât pielea de şarpe abandonată deasupra ţărânii, în dreptul unei găuri ca un deget mai gros. Mă fascinase această piele lepădată de şarpe pe care am văzut-o prima oară, în livada de la Băneasa.

Într-o zi când îmi povestea despre un hotel unde dădeai peste regi şi regine, unde mergeau şi regii noştri, am auzit-o repetând de mai multe ori Claridge’s Hotel, de parcă aş fi simţit o bomboană fondant alunecând pe smalţul dinţilor mei de lapte. Era o împreunare sonoră, câteva cuvinte lipite într-un murmur uluitor sau faptul că-mi povestea despre regi şi regine îmi aprindea imaginaţia. Şi totuşi. Sunau teribil rostogolindu-se l-urile şi r-urile când îmi povestea cum era să-ţi bei ceaiul, la Claridge’s Hotel, la Londra.

Mult mai târziu după convorbirile de la Versoix, aveam să ştiu mai multe şi să văd cu ochii mei hotelul acesta din Londra, aflat în zona Mayfair, la colţul sau intersecţia  unde Davies Street întâlneşte Brook Street. Cu arhitectura lui stil Edward… Am văzut o mulţime de fotografii cu tot felul de regi şi regine, principi şi principese, în rochii lungi, de seară sau îmbrăcate obişnuit. Se spune că ar fi o extensie a Palatului Buckingam din pricină că a fost frecventat şi mai este şi azi de o mulţime de reprezentanţi ai familiei regale engleze şi ai altor case regale. Dovadă cu cine s-a întâlnit la Claridge’s Hotel Prinţesa Anne, în 1947.

E o clădire imensă cu faţada roşie-sângerie, din cele care, fiind construite pe colţ îţi dau senzaţia de vapor care înaintează spre tine. Zidurile cărămizii, de culoarea căpşunilor ruginite, parcă ar despica aerul în înaintare, cu acea vălurire creată de bowindouri şi ferestrele înalte ce dau în balcoane, cu grilaje urmând caligrafia ascuţit geometrică a fierului forjat din Art Deco.

Numele celebru, de mai multă vreme, vine de la un domn şi o doamnă care au fost proprietarii hotelului, cumpărându-l de la cel ce i-a pus temelia şi care l-a construit, botezându-l Mivart’s Hotel. La numele ăsta, mi se strepezesc dinţii. Parcă aş mesteca o corcoduşă verde. Reputaţia hotelului a crescut, nu doar dimensiunile lui, dacă ne gândim că în 1860, Împărăteasa Eugenia se întâlneşte aici cu Regina Victoria, ceea ce afli imediat din prospectul hotelului sau al ghidurilor serioase. Apoi proprietarul se schimbă şi hotelul e cumpărat de un impresar de teatru cu mulţi bani, pe nume Richard d’Oyly Carte. Îl cumpără şi-l dărâmă şi construieşte cu o firmă de arhitecţi George Trollope & Sons exact transatlaticul Claridge’s Hotel, în care Prinţesa Anna de Burbon-Parma l-a întâlnit pe regele Mihai prima oară.

În forma pe care i-o vedem şi azi. Înfăţişarea lui actuală e aceea cu care s-a deschis în 1898, acum mai bine de un secol, cu anume extinderi şi amenajări ulterioare. Fireşte restaurată, întreţinută cu mare grijă. Toate capitalele mari europene şi America ţin cu dinţii de patrimoniul architectural şi nici nu le trece prin cap să renunţe la aceste vechituri, cum le numesc întreprinzătorii din România care rad de pe faţa pământului architectura istorică, într-o voioşie, ca să ne umple de prospăturile lor sub formă de blocuri oribile, desfigurante.

Unde să fie încăperile despre care mi-a povestit Regina Ana? Şi cum s-a creat atmosfera dintre ziduri, în aşa fel ca să se simte ca acasă aici toţi reprezentanţii aristocraţiei, mai ales după cel de-al doilea război mondial? Băiatul lui Richard D’Oyly Carte, pe nume Rupert D’Oyly Carte, s-a priceput la afaceri, dezvoltând un stil, un mod de a fi, sentimentul coeziunii unei civilizaţii.

Secolul XX a produs o mulţime de răsturnări de situaţii, abdicarea şi exilul atâtor monarhi, iar cel de-al doilea război mondial a fost urmat de atătea republici care au luat locul monarhiilor, în zona intrată sub influenţa sovietică. Regele Petru al II-lea al Iugoslaviei, Karadordevic, despre care am citit o carte, chiar la Versoix, şi soţia lui au stat în exil la Claridge’s Hotel, unde au ocupat apartamentul 212. Acest apartament va fi cedat de Regatul Unit Iugoslaviei vreme de o zi, în 17 iunie 1945, pentru ca prinţul Alexandru să se nască pe pământ iugoslav.

Într-un articol publicat în 25 octombrie 1991, în ziarul “Globus“ de la Zagreb intitulat A Regal Bid Too Far, Prinţul Alexandru povesteşte: “I was born on Yugoslavian territory, at Claridge’s Hotel in London, on June 17, and this was done in agreement with British government.“ Hotelul adăposteşte o mulţime de asemenea istorii. Aici s-au întâlnit în mare taină, după şase ani de la al doilea război mondial, Konrad Adenauer, cancelarul Republicii Federale Germania şi Nahum Goldmann, Preşedintele Congresului Mondial al Evreilor, World Jewish Congress, şi au început negocierile cu privire la despăgubirile ce urmau să fie acordate celor ce au supravieţuit Holocaustului.

Hotelul e o bijuterie Art Deco, pe care o pune în evidenţă pavimentul de marmură, ca o mătase, cu model geometric alb-negru format din romburi, înconjurate cu o bordură lată de dreptunghiuri alb-negre. Nu lipsesc pilaştrii, jocul de colonade. Scara cu balustrade de metal în desen Art Deco e somptuoasă, iar tavanele înalte au o mulţime de ornamente din stucco şi nelipsitele lampadare de cristal, între care, ameţitor mi se pare, marele lampadar dintr-unul din saloanele de recepţie care arată ca o crizantemă uriaşă, bătută, cu sute de petale şerpuitoare din sticlă. Casetate, în geometrii dreptunghiulare, te întâmpină oglinzile bizotate deasupra şemineelor, şi din băile ce fac risipă de marmură, în apartamentele de lux. Ce să mai spun de eleganţa uşilor cu sticlă bizotată, desenate, în partea superioară, în arc de cerc, decupate de ghirlandele Art Deco, în care se scaldă lumina naturală sau aceea a lampadarelor, în buchete imense de reflexe. În apartamentul regal, tronează acel pian care a aparţinut lui Sir Arthur Sullivan şi lui W. S. Gilbert, care au cântat la el şi au compus şiragul de imnuri, opere comice şi operete până ce s-au despărţit dintr-o ceartă pentru un… covor. Pianul l-au dăruit lui Richard D Oyly Carte, care i-a susţinut în colaborarea lor, răsplătită cu multe onoruri meritate, de regina Victoria. Stilul victorian şi-a adjudecat, prin creaţiile lor, un blazon inconfundabil şi în muzică.

Am observat că poţi identifica, din afară, destinul monarhiilor cu asemenea spectacole de operetă. Ca şi cum s-ar desfăşura pe o scenă. De mult, nu mai pot împărtăşi asemenea credinţă şi iluzia de glamour. Petru al II-lea ajunge rege, la 11 ani, după asasinarea tatălui său, la Marsilia. S-a păstrat filmul convoiului regal imens, cu imaginea regelui Alexandru, salutând, din automobilul decapotabil, unde stă pe bancheta din spate lângă ministrul de externe Barthou, mulţimile, venite să-l întâmpine.

Cu nici un minut înainte să fie ucis, pelicula surprinde un soi de oftat fericit, de liniştire, ceva în genul că lucrurile sunt pe făgaşul cel bun. Chipul regelui, cu bărbia înălţată o secundă, cu gâtul ridicat din gulerul cămăşii şi tunicii de paradă, e vizibil, în prim plan, şi ni se arată destins, aşa cum se umple instantaneu de pace şi frumuseţe. Urmează glontele. Haosul gărzilor, caii fornăind, bulucirea a zeci şi zeci de persoane şi acelaşi chip stând strâmb, ofilit pe perna automobilului, în timp ce o mână îi pipăie carotida şi atinge moartea.

Sub potcoavele cailor înnebuniţi şi picioarele mulţimii, întoarsă pe dos de oamenii de ordine, se zăreşte trupul mototolit al ucigaşului, omorât pe loc. Apoi pe ecran trece automobilul funerar desenat ca o caleaşcă înzorzonată, cu uriaşe portiere de sticlă, ca nişte ferestre, prin se vede coşciugul.

Dar mai presus de stil, hotelul inspiră o civilizaţie bine aşezată, atentă să nu încalce demnitatea nimănui, să nu agreseze, să nu ştirbească armonia, diplomaţia ca mod de a fi. Se spune că, la un moment dat, apartamentul regal al hotelului a fost cerut simultan de doi regi. Cei de la rezervări au avut prezenţa de spirit de a spune că nu este disponibil, având, chipurile, nişte probleme de rezolvat la tavan. Apoi au oferit celor două capete încoronate apartamentele cele mai bune şi astfel nu s-a produs nici un conflict. Nu ştiu dacă atunci sau altădată, când s-a cerut telefonic legătura cu regele, cel de la recepţie ar fi întrebat cu o voce deloc afectată Care dintre regi?

Din povestirea Reginei Ana reţin amănuntul că o cunoştea dinainte pe regina-mamă Elena. A întâlnit-o pe regina Elena deseori la Paris, când erau copii. Pentru că regina Elena e… vară cu Principesa Margareth, mama celei ce va deveni soţia regelui Mihai. Venea la Paris s-o vadă pe mama ei, prinţesa Margareth a Danemarcei, fiica prinţului Valdemar al Danemarcei… care era fratele lui William, prinţ de Schleswig-Holstein-Glücksburg, devenit sub numele de George I, rege al Greciei.

“Regina Elena venea la Paris să-i vadă pe mama, pe tata. Venea să-i vadă de asemenea pe regele George al Greciei şi pe soţia prinţului George al Greciei şi Danemarcei, născută prinţesa Maria Bonaparte”, o cercetatoare şi scriitoare foarte cunoscută care a lucrat mult cu Freud…fiica prinţului Roland Bonaparte, descendentă din Împăratul Napoleon I Bonaparte. Regina Ana îşi continuă evocarea şi casetele minuscule se rotesc în reportofon. Le schimb, când un foşnet de folie de plastic răsucită, mă anunţă că mosorul casetei e gol.

“Maria Bonaparte locuia cu prinţul George al Greciei şi Danemarcei, soţul ei, chiar în faţa apartamentului nostru din Paris. Noi locuiam într-o casă la etajul V, unde aveam un apartament. Ei aveau o casă mare pe partea cealaltă a străzii, situată chiar în faţa apartamentului nostru. Acolo venea adesea regina Elena să-l vadă pe unchiul ei George, pe mama şi pe tata.

Aşa am cunoscut-o. Vorbea mereu despre copilul eu, despre un băiat mic. Atunci mi-era foarte milă de ea, auzind-o cum povesteste despre acel băiat mic. Pentru că nimic nu este mai oribil şi mai îngrozitor decât să fii despărţită şi obligată să trăieşti departe de copiii tăi. O mai vedeam o dată pe an, la Villa Sparta, unde locuia, în apropierea Florenţei. Mă cuprindea mereu un soi de regret, când o întâlneam, ştiind că există oameni şi situaţii care separă familii. Iar acest regret era profund căci aveam exemplul familiei mele, unde toţi erau atât de apropiaţi şi legaţi unul de altul.“

Întrebarea mea sare peste timp, pornind de la ideea că nu a venit la nunta Principesei Elizabeth din pricina studiilor de sculptură, de artă. A făcut studii  de artă la Paris. Cum a trăit în această capitală a artelor… în anii aceia de după suprarealism?

“Aveam la început un apartament. După război mama a vândut apartamentul şi au plecat să locuiasca la Villefranche sur Mer, în apropiere de Monte Carlo şi de Nisa. Atunci când locuiau la Paris era acolo şi unul din verişori, principele de Luxemburg.“

Aflu că toţi copiii Principelui de Bourbon, au fost, aş putea spune, crescuţi şi la Luxemburg, unde mergeau în fiecare an, în vacanţele mici, de Paşte şi la Crăciun. Că verii de Luxemburg urmau şi ei cursuri de arte plastice, de pictură, cu un excelent profesor şi sculptor de animale, un profesor din Luxemburg, celebru la vremea aceea. Din păcate regina Ana nu-şi aminteşte  numele lui. Dacă era profesor la Academia de Arte din Viena, aş fi ştiut că e vorba de Fritz Behn…

Vărul de Luxemburg, nu altul decât prinţul Jean de Luxemburg, mai târziu Marele Duce. A luat-o pe principesa Ana şi, împreună cu celelalte două verişoare de Luxemburg, locuiau într-o mică pensiune, nu-şi aminteşte numele ei, însoţiţi de guvernanta celor două verişoare. Urmau cu toţii cursurile de arte plastice la Louvre şi, de asemenea, făceau cursuri la Jardin des Plantes pentru a studia animalele. Profesorul era un sculptor celebru din Luxemburg.

Cu toţii au învăţat arta sculpturii şi au sculptat.

Numai că trebuie spus că, înainte de Paris, Anna de Bourbon-Parma a studiat artele în America, la Parson.

Aşa că vrea să-mi vorbească mai întâi de perioada consacrată desenului. A desenat enorm. Mai ales dacă desenezi animale, trebuie să le cunoşti mişcarea, gesturile, trebuie să stăpâneşti structurile anatomice. Trebuie descoperită fizionomia, linia specifică… Apoi a sculptat în lut, dar nu multă vreme pentru că şi-a întrerupt studiile la un moment dat…

A desenat peisaje, animale. Nu a desenat niciodată persoane. În schimb a desenat corpul omenesc. Când spune că nu a desenat persoane se referă la portret. A desenat cu mare plăcere corpul omenesc, mişcarea, tensiunile trupului eliberate în gesturi. Nimic nu este mai frumos decât corpul omenesc. Marile opere ale sculptorilor, desenele, schiţele pentru marile picturi murale, pentru tapiserii sunt extraordinare. În fiecare din ele, descoperi o altă ipostază a acestei anatomii ce ţine de miracol. E un miracol al naturii, al făptuirilor lui Dumnezeu.

Ne intoarcem la căsătoria Prinţesei Elizabeth. Sunt mirată că nu a participat la oficierea căsătoriei. Era un eveniment, după atâta război şi austeritate.

Doar faptul că a apucat să spună că nu vine să fi contat? Şi totuşi îmi descrie alaiul de la Buckingham Palace la Westminster Abbey, amănunţit, ca şi cum l-ar fi privit cu acel ochi de pasăre, invocat în perpectivele panoramice, în vederile de sus.

Nu vorbea filosoful de cele două vederi sau perspective cu care descoperi lumea, cea de vultur, de sus, atotcuprinzătoare, şi cea de la înălţimea firului de iarbă şi a mâlului din mlaştină,  ce te procopseşte cu vederea broaştei.

A fost la nuntă dar a văzut-o din afara ei, de undeva de sus. Mătuşa Maria Bonaparte, prinţesă a Greciei şi prinţesa Eugénie, fiica ei, aveau o cameră, unde puteau merge copiii prinţesei Eugénie, însoţiţi de guvernantă, de acea nannie care fusese guvernanta Principesei Ana, în copilărie. Camera se afla chiar în Palatul Buckingham. Aşa că a văzut ceremonia invariabilă în căsătoriile familiei regale din clipa plecării de la palatul Buckingham – domiciliul din Londra a regilor Angliei – spre celebra Westminster Abbaye. Acolo mireasa e întâmpinată de arhiepiscopul de Canterbury. Când se termină ceremonia, tinerii căsătoriţi se întorc la Palatul Buckingham pentru a apărea în balcon. Apoi merg în sala tronului, unde fac cuvenita fotografie de familie. “Aşa că am privit ceremonia căsătoriei, atât cât s-a putut vedea de la acea fereastră a palatului Buckingham. A fost ca de obicei. A văzut caleaşca aurită şi caii nerăbdători să plece, tropăind cu picioarele din faţă… Apoi se auzea muzica. Nu era voie să deschidem fereastra, care dădea în curtea Palatului Buckingham. Pentru noi totul arăta ca o legendă miraculoasă, ca o scenă dintr-un basm.”

O întreb pe regina Ana, un lucru indiscret, probabil, anume dacă se gândea sau visa la căsătorie privind-o pe aceea a prinţesei Elizabeth. Şi îmi dau seama că ştiu de fapt răspunsul. Nu, nu se gândea, era atât de preocupată de studiile pariziene…

“N-am fost niciodată o tânără preocupată de ideea căsătoriei. Eram atunci foarte interesată de ceea ce fac eu. Pentru mine căsătoria e un lucru scris undeva în ceruri. Ştiam că într-o zi voi întâlni bărbatul care-mi este destinat. Şi că nu trebuie ca eu să-l caut. La un moment dat, când nici nu te aştepţi, se petrece această întâlnire care va uni la bine şi la rău două fiinţe.”

Înainte de căsătorie, Prinţul Philip a trebuit să renunţe la titlurile sale daneze şi să treacă de la religia ortodoxă a grecilor la Anglicanism. Mă gândesc o fracţiune de secundă cum era după război, în România, ce mi s-a spus despre cartele, raţionalizarea produselor alimentare, despre seceta cumplită şi foametea din anii 46-47. Despre colindatul pe la mori, spre Giurgiu, Călăraşi, pe unde mai erau grânare, după făină şi porumb.

Tata mi-a povestit despre mătasea ecru a unei paraşute, o pradă a lui de război, care le făcuse fericite pe surorile lui, odată transformată în bluze brodate. Despre cupoanele şi metrajele la care avea dreptul ca ofiţer pe care le împărţea între mama şi ele. Avusese cai şi cumpărase înainte să plece pe front harnaşamente de piele, şei din cele mai bune dar când s-a aflat că e grav rănit, la gândul că nu le va mai folosi niciodată, cineva le-a vândut. Au dispărut maşinile lui de scris, o mulţime de lucruri. A trebuit să-şi ascundă săbiile de Toledo, de paradă, considerate arme albe, căci trebuiau predate.

După 1990, anticariatele şi magazinele de antichităţi s-au umplut de decoraţii, uniforme şi săbii, de tot soiul de amintiri din război. Am văzut şi câteva mantii ale Ordinului Mihai Viteazul. Primele vestigii din al doilea război mondial au intrat pe piaţa europeană, aduse tocmai din Rusia, fostă sovietică. Uniformele sovietice se vindeau bine în Europa Occidentală. Am văzut tocmai sus pe culmea de la San Michele un tânăr care purta o manta lungă şi cizme şi arăta cui avea chef să intre în vorbă două găuri de gloanţe în stofa kaki, ruginită la culoare, pe unde trecuse sămânţa de moarte. Un văr al meu născut în Basarabia, ajunsese comandant de vas în Kamciatka şi m-am trezit cu el la Bucureşti, cu o pungă de chipiuri şi galoane de generali şi cutii cu icre negre şi de Manciuria pe care le ducea spre porturile occidentale. Nici nu m-am uitat la uniforme. În schimb, am mâncat cu poftă cu toţii icrele ca de chihlimbar roşu, precum cel pe care-l avem la Buzău, din cutiile cu care mi-a umplut frigiderul, imediat după 1990. N-am păstrat cele trei blănuri de urs cu capul împăiat şi ochi din mărgele uriaşe, de pus pe jos în living, în dormitor.Aveam să descopăr acest tip de design interior, aglomerat de blănuri de animale, în fotografiile reginei Maria de la Palatul Cotrceni…

O mulţime de chipiuri, petliţe, decoraţii, din cele ce atârnau pe pieptul ofiţerilor sovietici, la parăzi, am descoperit în magazinele de antichităţi de la Paris până la New York. Căşti de metal, măşti de gaze, cutii verzi de tablă însoţind motocicletele şi maşinile militare, rucsacuri, cizme înalte de piele cu carâmbii subţiri, şi şnururi, elegante. Pantalonii cu pulpane largi îngustându-se brusc de la genunchi, din stofă, piele de căprioară, cum am văzut şi în şifonier la tata.

Ce n-am văzut pe pieptul lui şi îi mulţumesc pentru asta sunt şiragurile de decoraţii de la parăzi, ca ardeii roşii îngrămădiţi pe sfoară la uscat. Nu ştiu de ce am avut alergie la pieptul strivit de decoraţii, de la parăzi. Şi tata fusese decorat dar nu făcuse caz niciodată cu asemenea dovezi. Apoi când am început să merg la mormântul lui, la Cimitirul Eroilor, la Ghencea Militar, am suferit teribil să-i văd pe mulţi pensionari, bărbaţi în vârstă, cu câte o decoraţie prinsă de haina uzată a unui costum sau palton, adunaţi pe lângă parastase sau la intrare, aşteptând să primească un pachet de pomană, un pahar de plastic cu colivă.

În schimb mi-e foarte dragă uniforma de pilot pe care o am de la tata, cu o mulţime de fermoare. E măsura lui, ca şi crucea săpată într-un unic bloc de marmură, de la Cimitirul Ghencea Militar. Are exact înălţimea lui şi stă drept în picioare. De departe, blocul de marmură alb e ca un ofiţer în uniformă de camuflaj, albă, pe vreme de iarnă cu zăpadă.

Când a fost nunta Principesei Elizabeth era o toamnă rece şi umedă. Dar în dimineaţa de 20 noiembrie, ploaia s-a oprit la orele 7 a. m. Există o mulţime de mărturii despre această nuntă de basm, povestite de doamnele de mai târziu care s-au numărat între cele opt domnişoare de onoare. De biografii autorizaţi ai viitoarei regine a Angliei, de ziarişti. Fotografii există o mulţime şi nici filmele documentare nu lipsesc. Există o serie de legende care povestesc cum o înaltă faţă bisericească, prezentă la ceremonia religioasă, nu altul decât arhiepiscopul, ar fi spus că nunta nu a fost diferită de aceea a unei perechi obişnuite dintr-un colţ al Angliei, unde vin toţi locuitorii dintr-o zonă. O zonă destul de populată totuşi, dacă ne gândim că au fost de faţă 2500 de invitaţi. Cuvintele exagerează când vor să dovedească un neadevăr, sar peste cal, cum se spune. Cu siguranţă a existat dorinţa de a crea impresia că nunta fiicei regelui nu încalcă principiile austerităţii de după război. Că nu sfidează printr-o opulenţă ostentativă. A fost însă ca de obicei iar tradiţia, se ştie, nu afişează nimic strident, în faţa oamenilor, cum fac de regulă, parveniţii, les nouveaux riches. În acelaşi timp, toată lumea îşi dorea câteva ceasuri feerice, un basm în plină realitate.

Erau însă câteva considerente pe care nimeni nu-şi permitea să le încalce. Nu puteau fi invitate la nuntă persoanele care avuseseră legături cu nazişti, fie ele doar economice. Drept care surorile cele trei ale mirelui, căsătorite cu aristocraţi germani, care fuseseră în anturajul naziştilor, nu vor fi invitate. N-a fost invitat nici ducele de Windsor care abdicase în 1936, din pricina iubirii pentru o americancă, de două ori divorţată. Solidară cu el, mătuşa viitoarei regine, Principesa Mary, nu a venit la nuntă pe motive de sănătate, cum a ţinut să precizeze.

Era austeritate, de bună seamă, lumea folosea cartele şi cupoane pentru tot felul de produse.

De la fereastra Palatului Buckingham, principesa Ana vede caleaşca aurită, caii şi rochia somptuoasă, de mătase de culoarea fildeşului. Trena e lungă iar pe cap, voalul de cununie e brodat o minune, ca şi rochia de altfel, la care se spune că au lucrat vreme de şapte săptămâni, trei sute cincizeci de fete ca să deseneze, cu cele 10 000 de perle şi boabele de cristal, ghirlande fine, flori şi frunze vaporoase. Şi mătasea rochiei trebuia să asculte de anume prerogative şi restricţii. Se cumpăra pe cupoane, în cantităţi raţionalizaze. Drept care viitoarea mireasă a primit din toate colţurile Angliei asemenea cupoane iar guvernul i-a dăruit la rându-i două sute de cupoane. În plus nici vorbă să fie folosită mătasea de la viermi de mătase din Italia şi Japonia, singurii agreaţi fiind cei din China. Anglia suferise mari pierderi, austeritatea era lege. Dar toţi englezii şi-au dorit basmul acestei nunţi, o evadare din cenuşiu. Mirii erau frumoşi, strălucitori, la cei 21 şi 26 de ani, cât împliniseră. Lumea vroia să trăiască sărbătoarea, era obosită de amintirea raidurilor de avioane, de pierderile umane, de restricţii peste restricţii.

Se spune că la nunta Principesei Elizabeth cei două mii cinci sute de invitaţi şi-ar fi scos, după ani, bijuterii şi podoabe vestimentare păstrate în seifuri şi dulapuri. Regina Iuliana a Olandei n-a ezitat să adauge şi o mică răutate referindu-se la invitaţi, care par să nu fi avut vremea să cureţe vestigiile arborate. Că se pierduse obişnuinţa, e limpede din faptul că tiara ce va fi purtată de mireasă la nuntă, ce fusese a Reginei Mary, a fost reparată în ultimul moment, căci n-o mai purtase nimeni de mult. Tot aşa un şirag dublu de perle, pe care Principesa dorea neapărat să-l poarte, fusese uitat într-un palat şi a fost nevoie să fie recuperate, în ultima clipă, cu multă greutate, căci străzile erau înţesate de mulţimea care se adunase cu peste douăzeci de ore înainte de eveniment, afară, şi aştepta, fără să se sinchisească de ploaie, de frig sau de oboseala de a sta în picioare. S-a spus că la nunta aceea, regele George al VI-lea, i-a predat într-un anume sens fiicei, pe care a condus-o la altar, o parte din autoritatea poziţiei sale. Voalul de mireasă nu a schimbat doar un statut personal.

Citesc în 2007 un întreg articol despre expoziţia ce se va deschide cu prilejul sărbătoririi a şase decenii de la nunta Reginei Elizabeth.Vor fi expuse rochia, voalul, elemente decorative, darurile primite, şi cele îndrăgite şi cele socotite fără imaginaţie ori nepotrivite. Fireşte fotografii, bijuterii, documente poate şi indexul de invitaţi.

Ce repede a trecut timpul de la nunta princiară până la jubileul ei de şaizeci de ani. De la sărbătoarea trăită, la fragmente din ea şi documente ori înscrisuri care certifică adevărul de basm într-o expoziţie. Ce straniu mi s-a părut, cu mult timp în urmă să citesc pe un disc titlul Tablouri dintr-o expoziţie dat unei piese muzicale a lui Mussorgsky.

Peste un an şi Regele Mihai şi Regina Ana îşi vor sărbători, în 2008, nunta de diamant. Am invitaţie dar nu pot merge căci mi-am scrântit o gleznă şi nu pot purta pantofi eleganţi cu toc înalt. Am regretat că n-am mers, a doua zi, când o prietenă ambasadoare şi Preşedintele Emil Constantinescu şi Nadia, soţia lui, mi-au povestit cât de emoţionant a fost.

“L-aţi întâlnit deci pe M.S. regele Mihai pentru prima oară într-o încăpere aflată la al II-lea etaj al hotelului Claridge.”

“La al II-lea etaj pentru că a trebuit să cobor…”

“Când s-a petrecut următoarea întâlnire?”

“Asta s-a întâmplat la dineul organizat la ambasada Luxemburgului de la Londra, de marele duce moştenitor Jean de Luxemburg, unde am mers cu verii şi verişoarele noastre. La acea sărbătoare la care fusesem chemată prin telefon de la Paris. Erau foarte mulţi veri şi verişoare veniţi de peste tot, din toate familiile regale. Ceea ce m-a frapat atunci a fost faptul că regele Mihai nu dansa. A dansat un singur dans, un vals cred că era, şi asta a fost totul. Noi ceilalţi dansam foarte mult. Mi s-a părut cu totul deosebit acest bărbat tânăr care avea  ţinuta demnă şi care părea să nu fie obişnuit cu asemenea gen de petreceri.”

“Credeţi că nu-i plăcea să danseze?”

“Nu cred asta. Pentru că este o fire extrem de muzicală, un om care adoră muzica. Cântă la pian. Ar asculta muzică mereu. Dar nu era obişnuit să se distreze astfel.”

“Îi plăcea să converseze? Sau stătea retras preferând să-i privească pe ceilalţi?”

“Nu stătea de vorbă cu multă lume. Dar nu era nici o fire retrasă. Nu era un dansator. Atât. Spre deosebire de ceilalţi veri ai mei.”

Aceasta a fost cea de-a doua întâlnire. S-au văzut şi după acel dineu. Au mers la fratele Principesei Ana, Michael care era paraşutist. Purta uniformă. Au mers cu toţi verii şi verişoarele din familie la cinema.

Regele Mihai se simţea în largul său în această companie. Cinematograful englez, filmele erau excelente. Mergeau împreună la cinema, regele Mihai, fratele principesei Ana,  Michael,  şi celălalt frate, Andrew sau Andre,  şi câţiva veri şi verişoare de Luxemburg. Mergeau în “bandă”, în grup, ca să folosesc o expresie mai sobră. Mergeau şi la teatru. Au văzut atunci şi music-hall-uri care erau la modă. Ceea ce era extraordinar, pe lângă faptul că erau împreună cu toţii şi vedeau atâtea lucruri minunate, era faptul că fiind cu regele României şi cu verii care erau prinţii de Luxemburg, nu era nevoie să stea la coadă. Pentru tinerii, care trăiau în Franţa, şi la Paris pe deasupra, lucrul acesta era ceva excepţional.

În Anglia se simţeau ca într-o sferă diferită, un fel de clopot de sticlă uriaş cât Regatul Unit. Cu alte cutume. Regina Ana nu-şi aminteşte ce filme au văzut ci doar starea de efuziune, de bine necondiţionat de nimic din acele zile de început de iarnă londoneze.

Era o stare anume… O binecuvântată libertate. Un soi de vacanţă neaşteptată. De la film sau spectacol mergeau la un dineu, se întorceau la Claridge’s Hotel împreună. Verii de Luxemburg se întorceau acasă la ei, pentru că aveau o casă în Anglia. Fireşte, trebuia să se întoarcă şi Principesa Ana la Paris. Dar întoarcerea părea imposibilă din cauza grevei. Atunci regele Mihai i-a spus: “De ce nu mergi împreună cu noi, cu mine şi cu mama mea la Lausanne? Acolo vom aştepta până se termină greva şi de la Lausanne vei putea pleca la Paris”.  Ideea i s-a părut excelentă. În plus era pentru prima oară în viaţă, când ar fi zburat cu un avion particular. Regele Mihai avea un pilot. Îl chema Udriţschi. De altfel regele Mihai putea fi el însuşi pilot sau co-pilot. Stătea în spate. În avion era şi regina Elena. Nu-şi mai aduce aminte dacă mai era şi altcineva. Era atât de tulburată de acest prim zbor cu un avion particular. Au zburat de la Londra la Geneva. De la Geneva au mers cu maşina până la Lausanne.  Era un avion cumpărat de rege cu un an înainte, în 1946, un Beechcraft, marcă celebră, luat de la englezi, care-l primiseră de la americani, cărora le plăteau rate lunare. Un avion civil folosit însă şi pentru misiuni militare.

Am văzut fotografii acestui avion, în albumele de la Versoix, şi în apropierea lui, pe regina Elena şi pe sora ei Principesa Irina şi pe fiul ei Amedeo, am făcut xerocopii după asemenea imagini. Pe avion scria cu litere mari YR-MIT, codul de înmatriculare pentru România, după care urmau iniţialele, M, de la regele Mihai, I, de la Ioaniţiu, coleg de clasă şi pe urmă secretarul privat al regelui, iat T de la Traian Udriţschi, pilotul care l-a învăţat pe rege să zboare cu avionul în 1942.

“ Ne-a însoţit şi mama la Lausanne.” A venit atunci şi Principesa Margareth. Şi brusc, revine. Îşi aduce, chiar în clipa aceasta, aminte că în avion se afla şi ducesa d’Aosta, sora reginei Elena, prinţesa Irène a Greciei şi Danemarcei, căreia i se spunea Tim. A devenit ducesă d’Aosta, după ce s-a căsătorit, în 1939, cu Prinţul Aimone de Savoja-Aosta, Duce de Spoletto. În 1944, soţul ei a primit titlul de Duce de Aosta pe care l-a purtat până la moartea sa, în 1948. Ducelui d’Aosta i se spunea Bob, în familie. Era fiul ducelui Emmanuel d’Aosta şi al Principesei Helene a Franţei, fiica lui Philip, contele Parisului care era fiul cel mare al regelui Louis Philippe I al Franţei.

Sora reginei-mamă Elena a României, prinţesa Irène a avut cu soţul ei un băiat, pe Amadeo de Aosta, căruia i se spunea Deo. Era născut în 1943. La moartea tatălui său, în 1948, micuţul Amadeo de Aosta a devenit duce. Ducele Amadeo era nepotul reginei Elena şi văr primar cu regele Mihai. Acum îşi aminteşte foarte bine. În avionul care zbura dinspre Anglia spre Elveţia mai erau şi ducesa d’Aosta cu fiul ei Amadeo, prinţul Deo.

Am văzut multe fotografii la Versoix cu prinţesa Irina de Aosta care era mai mare cu opt ani decât sora ei. Apar de multe ori împreună. Au aceleaşă siluete subţiri şi, în fotografiile de vară, poartă rochii de mătase cu flori, pe care le spulberă în dreptul genunchilor briza de pe faleză sau mişcarea unei alice de avion. În multe fotografii îşi duc băieţii de mână. Încheietura mâinii are o încordare pe care o surprinde aparatul de fotografiat, acea fâşie albă, pe care o vezi când strângi mâna cuiva. Deo e un copil orfan prea devreme iar Mihai e un copil cu pantaloni albi, scurţi şi are un plasture pe picior şi Regina-mamă îl însoţeşte la Încoronare.

Principesa Irena a Greciei era cel de-al cincilea copil al regelui Constantin I al Greciei şi al soţiei acestuia, Principesa Sophie a Prusiei. S-a născut în 1904, după fraţii ei, George, născut în 1890 şi Alexandru, născut în 1893, care vor ajunge regi ai Greciei. Apoi au venit pe lume Principesa Elena, în 1896, apoi Prinţul Paul, în 1901, apoi s-a născut Principesa Irina şi, opt ani mai târziu, sora cea mai mică, născută în 1913, Katherine. Soţul Principesei Irene sau Irina devine cel de-al 4-lea Duce de Aosta, după moartea fratelui său mai mare. Sub numele de Tomislav al II-lea, e proclamat rege al statului independent Croaţia. În toamna anului 1943, renunţă la coroană, după ieşirea Italiei din război.

Cred că se ştie mai puţin faptul că sora Reginei Elena a fost dusă de nazişti împreună cu fiul ei într-un câmp de concentrare în Austria şi apoi în Polonia, de unde a fost eliberată de francezi. Rămâne văduvă în 1948, când soţul ei moare la Buenos Aires. Băiatul ei devine Duce De Aosta, după moartea tatălui său. Principesa Irina de Aosta se stinge din viaţă, la şaptezeci de ani, în 1974, la Fiesole, în Italia, după o suferinţă îndelungată. Din necrologul ei, publicat în the “New York Times”, în 15 aprilie 1974, am aflat că a servit în Crucea Roşie Internaţională, între anii1941-1942.

Fotografiile din albume în care apar cele două surori pun alături două chipuri ce seamănă, păstrând un aer de familie inconfundabil. Sunt câteva portrete duble, făcute de Bassano, cu negativele pe sticlă, în care cele două surori au aceeaşi coafură, cu părul tuns scurt şi două onduleuri lipite de pielea obrazului, lângă ureche.

Mereu descopăr cum încet-încet, cu trecerea anilor, o dăltiţă invizibilă ciopleşte, în rotunjimea obrajilor şi pomeţi, un contur ascuţindu-se. Te uiţi la buchetele florilor de leandru şi la muşcate. O vreme, poţi să vezi trecerea, timpul fraged şi cel ce se usucă, împreună.

La întoarcerea din Anglia, regele Mihai, regina-mamă Elena, sora ei, principesa Ana şi mama ei, Principesa Margareth se opresc la Lausanne şi locuiesc la Hotelul Beau Rivage. Când regina Elena venea la Lausanne, locuia la Beau Rivage. Regina Elena venea să-şi vadă sora la Lausanne şi locuia la Beau Rivage, atât în vremea exilării sale din România cât şi după ce fusese rechemată în ţară. Trăgea la Beau Rivage, indiferent că venea de la Villa Sparta sau din România. Familia regală română nu avea nici o proprietate la Lausanne.

Am fost curioasă ca să văd acest hotel, mai ales că mi s-a spus că şi el este construit şi decorat în stilul Art Deco. Mi-e tot mai greu începând din anii 80 să-mi reprim pasiunea pentru artele vizuale, pe care aş fi vrut să le studiez, nemaivorbind de istoria artei. Am pictat şi am sculptat ajutată de profesoara mea de germană, care era în vremea aceea Edith Pasidea, la care mergeam pentru ore, în fostul boulevard Miciurin, azi generalul Averescu. Locuia într-un bloc interbelic, la Hochparter. Mergeam la ea aşa cum înaintează o corabie fericită, cu vânt bun în pânze. De-abia aşteptam să ajung. Uneori alergam. După orele de germană, pe care le dublam adesea, îmi arăta mulajele ei în lut. Era prietenă cu sculptorul Ioan Lucian Murnu, care locuia într-o vilă cochetă, la doi paşi. Mi-a dat grămăjoare cât un cap de copil din lutul acela, m-a învăţat să modelez, cum să păstrez lutul moale sub prosoapele ude, înfăşat în umezeală. Mi-a dăruit un bust de adolescentă şi un Beethoven, pe care le sculptase, în ipsos, primul aurit, al doilea vopsit, ca si cum ar fi fost de lemn. Le mai păstrez şi azi.

În garsoniera ei mare şi cochetă, era un tapet verde deschis de culoarea merelor crude, prins în lambriul nu mai înalt decât speteaza unui pat. Era moale ca pielea de căprioară. Apoi doi pereţi erau acoperiţi cu dreptunghiuri de oglinzi bizotate, în stil Art Deco, din care ţâşneau aplicele cu braţele acoperite de mici paravane de hârtie pictată şi apoi ceruită. Vorbeam în germană, traduceam, recitam, făceam retroversiuni. Mă amuzam s-o privesc pe Edith dintr-un anume unghi, în care ochii ei uriaşi cu pleoape imense şi sprincenele boltite amplu sub sinusuri se multiplicau. Peste multe decenii, o litografie a lui Mucha cu o mulţime de ochi migdalaţi mi-a amintit-o pe Edith, care, nu ştiu din ce motiv, n-a venit la nunta mea. L-a trimis pe prietenul ei dar asta nu m-a satisfăcut de fel. Edith era prietenă şi cu mama iar eu luasem de la ea tot ceea ce nu am mai primit de la nimeni mai apoi. Plăcerea de a sculpta. Germana, adâncimea lirică şi filosofică a unei limbi şi sculptura. Ideea că există o artă a sufletului şi un suflet al artei. Aşa că privesc arhitectura şi scormon în fiecare faţadă şi cotlon, un suflet al stilurilor pe care nu mă mai satur să-l privesc.

Nu e nimic snob în această privire. Nu vreau să locuiesc în tot ceea ce vreau să văd. Dar merită măcar să te întrebi de ce, la un moment dat, linia desenului a luat obsesiv conturul unei lovituri de bici sau şerpuirea peştelui-anghilă, în Art Nouveau şi de ce Art Deco a desenat în geometrii simple şi rafinate tulpini de flori, creste de brazi, siluete de femei, ca o descărcare de fulger.Aşa că nu m-am putut stăpâni să nu văd Beau Rivage, hotelul reconstruit şi decorat în stilul Art Deco şi neo-baroc, în 1908, deschis fireşte cu o altă înfăţişare, cu jumătate de veac înainte, în anul 1861. Nu era de mers mai mult de jumătate de oră de la aeroportul din Geneva, Cointrin, unde în decembrie 1990, nişte angajaţi au transcris greşit destinaţia bagajelor mele şi în loc să ajungă la Wienwest Bahnhof au fost trimise undeva tot în Elveţia la Biel sau Bienne, oraşul unde mi-ar place să merg şi să stau, nu din greşeală.

A meritat să fac acel ocol şi să văd Hotelul Beau Rivage, căruia i se spune adeseori Palatul Beau Rivage.

Nu cred că înţelegem mare lucru din dialogurile pe care le purtăm când vorbim despre anume locuri şi nu le-am văzut sau n-avem habar absolut nimic despre ele. Mai ales după 1990, am citit oamenii şi mai uşor, judecându-i după ceea ce-mi spuneau despre ţări şi oraşe, despre muzee, călătorii, fie şi până la Snagov sau la Palatele Brâncoveneşti de la Mogoşoaia.

Recunosc că peisajul văzut dinspre Palatul Beau Rivage a covârşit arhitectura, luxul, splendoarea. Peisajul este ameţitor, tot ce vezi înspre Lacul Leman, arcul munţilor, cerul care poate fi aici senin sau dramatic, îmbrăţizând zeci şi zeci de nuanţe de albastru şi verde, de movuri şi rozuri. Nu departe e Parcul Olimpic, Parcul Denantou şi Parcul Milan. O intersecţie, dacă pot s-o numesc aşa, se deschide ca arcul de cerc din compas şi eşti pe Avenide de Rhodane şi Quai de Belgique, aproape de Piaţa Portului, Place du Port.

Rătăcesc prin  marea grădină ce se întinde pe mai multe hotare şi cu spatele întors la lacul Leman privesc acest colos care te va vrăji cu siguranţă şi pe tine, mai mult seara, când îşi aprinde luminile, decât ziua, când aş sta ore şi ore în şir să mă uit doar la munţi, şi la apă, şi la cer.

Scriu un imn teraselor, balcoanelor deschise, ferestrelor, mansardelor, acoperişurilor de unde poţi să vezi munţii şi Lacul Leman, cu spatele întors la Beau Rivage. Apoi intru şi mi-ar plăcea să alunec pe dalele de marmură cu triunghiuri la colţuri, ca o batistă împăturită, de un şic nebun. M-aş urca pe căruciorul solemn de bagaje, cu ţevăraia lui netedă şi strălucitoare, ca să alunec pe roţile care nu lasă nici o urmă pe pavement, o fi vreun cauciuc de mătase. L-aş pune pe unul din valeţi sau bagajist, cum îi cheamă ruşii, să-mi facă vânt, măcar un pic. Să văd şi eu ce văd valizele cocoţate, în drum spre lifturi, trecând pe lângă coloanele înalte, cât mai multe etaje, culoarea de miere a spaţiului înalt în lumină, să ameţesc încercând să număr cartuşierele de denticuli, medalioane şi capiteluri, alveole şi braţe de lampadare.

Ce holuri imense şi ce saloane decorate din belşug Beaux Arts, câte medalioane cu basoreliefuri, trupuri de nimfe, femei cu siluete şerpuitoare, ţinând o pletoră de ghirlande, de instrumente muzicale, picturi murale în tonuri marmoreene, rozuri, ocruri, fildeş. Să casc gura la tavanul cupolei din restaurantul La Rotonde, să mă scufund în fotoliile de piele în formă de U sau de potcoavă, din care, mică de stat cum sunt, nu mă mai vezi, din Barul Englezesc, să-mi pun o bluză cu dungi orizontale şi să iau în răspăr cafeneaua Beau Rivage cu lungile canapele de lângă pereţi, tapiţate cu dungi vertical late, maro, castană, portocaliu de pepene sau dovleac, cărămiziu…

Pasiunea mea se îndreaptă spre Sala Sandoz, dominată de alb şi de ecru, cu pădurea de sfeşnice înfipte pe mese, înalte, cu braţe ca de arbuşti decorative, de care se agaţă ghirlande de iederă verde, cred că am numărat douăsprezece lumânări înalte de câţiva zeci de centimetrii, o adevărată armadă, cu sute de lumânări pe post de catarge. Efectul e halucinant, cu această mare sau grădină de lumânări şi sfeşnice aprinse. Prea mult. O risipă de coloane şi colonade, de marmură, de stucco.

Regina Ana nu mi-a spus un cuvânt despre aceste locuri de popas, doar numele lor, nici o emoţie. De parcă nici nu le-ar fi văzut. Eu mai trag o ocheadă în încăperea ce e numită bibliotecă, plină şi ea de coloane şi de stucco, de marmură cu veniaturi care mă trimit cu gândul la onix, o vedere în pavement precum în biblioteca de marmură de lângă Verona, cu zecile de mostre de mari dimensiuni din muzeul lui Antollini. Mai trebuie să văd şi restaurantul pe apă sau Bateau le Montreux, pentru vederea de care nu mă mai satur. Trec prin Forum, modern, nu mă omor, cu sute de spoturi luminoase pe tavan, mese lungi de aluminiu şi scaune de de piele stil conferinţă şi birou. Apoi mă uit să văd ce se vede pe ferestrele de la Salonul olimpic cu masa imensă rotundă, cu douăsprezece scaune, cu draperii şi perdele bogate de brocart, mătase, catifea şi fir de metal, cu şnururi şi ciucuri, ab-so-lut nimic sportiv şi olimpic. Iar noaptea fug cât mai departe ca să văd dinspre malul lacului clădirea uriaşă a Palatului Beau Rivage, cu toate luminile aprinse, cum azvârle în apa lacului pânze verticale şi paralele de lumină, o cascadă incandescentă.

Nu doar regina Ana are acest aer impasibil faţă de designul interior al hotelurilor de lux, unde a stat. Occidentalii sunt calmi, au văzut de când se ştiu asemenea lucruri, chiar dacă le erau inaccesibile ca preţ, intrau, priveau, plecau. Au călătorit. Nici eu, după ce am călătorit mai mult, nu am mai trăit, doar la stadiul exclamaţiilor, starea aceea de privire hămesită. Am început să mă bucur simplu, să văd în linişte. Mă întreb dacă obişnuit cu frumosul şi cu civilizaţia, te poţi trezi într-o zi că nu le mai vezi. Aşa cum se întâmplă cu semeni de-ai noştri care nu mai văd natura. Martha Bibescu a creat la Mogoşoaia grădinile de irişi. Sunt arhitecţi care nu le văd şi nu văd nici irişii albaştri-mov înfloriţi, obsedaţi de stilul brâncovenesc.

Îndrăznesc s-o întreb dacă lucrurile au stat cu adevărat aşa, cum am citit într-o carte despre “delegaţia” din România care a plecat la nunta Prinţesei Elizabeth. Românii care au plecat la nunta prinţesei Elizabeth s-au împărţit în două. O parte au plecat la Londra după popasul de la Lausanne. Câţiva ofiţeri, membri ai “escortei” – să-i spunem aşa – din anturajul M.S. regelui Mihai – ar fi adus aici la Lausanne două vagoane în care se aflau două automobile cumpărate de rege, câteva bagaje, o serie de documente secrete, în fine câteva covoare care au fost lăsate aici în Elveţia, la Lausanne. Ar mai fi fost şi alte bagaje şi hârtii. De aceea o întreb pe  regina Ana pentru că am citit aceste detalii într-o carte, dacă familia avea o proprietate. În convorbirile pe care mi le va acorda regele Mihai, nu ştiu dacă voi avea timpul să pun aceasta întrebare “marginală”, care mi se pare şi “meschină”, câtă vreme sunt atâtea întrebări fundamentale la care  am dori să avem răspunsul adevărat şi nu “variantele” mincinoase pe care ni le-au oferit şi ni le oferă o propagandă mai mult sau mai puţin antimonarhică. Nu cred că în absenţa unei proprietăţi la Lausanne, cineva se apucă să lase într-un hotel, oricât de ilustru, covoare…Sau picturi de o valoare inestimabilă…

Primesc răspunsul cu privire la acele bagaje. “Maşinile fuseseră aduse căci aparţineau regelui care conducea. La întoarcerea în ţară au revenit în ţară şi acele maşini. În ce priveşte bagajele propriu-zise, le-am văzut în coridorul de la hotelul Beau Rivage, cu ochii mei. Erau cinci sau şase valize. În plus mai era – asta nu apare în cartea pe care aţi citit-o, sunt sigură – câinele regelui Mihai, Atzo. Unde aţi citit povestea cu covoarele lăsate la Lausanne?”

Am citit în nişte memorii inedite, păstrate în arhivă, memoriile unui anume Emilian Ionescu, membru al acelei escorte, care l-a însoţit pe rege în deplasarea de la Londra. Era colonel, la vremea aceea, aghiotantul Palatului, apoi a devenit general. Din escortă mai făceau parte, Negel, mareşalul Palatului, Vergotty, prefectul Palatului, Eugen Bianu, şeful Siguranţei Palatului, Nelly Catargi, doamna de onoare a reginii-mame Elena. Se pare că le-a publicat într-un volum Contemporan cu veacul XX.

În vreme ce regele Mihai, regina-mamă Elena şi Vergotty au plecat cu avionul, ceilalţi membri ai suitei ar fi plecat cu trenul spre Londra şi ar fi existat misiunea de a duce mai întâi la Geneva sau Lausanne un vagon special sau două vagoane, încărcate cu tablouri, maşini, covoare şi alte lucruri ce urmau să fie duse în cele din urmă la Villa Sparta de la Florenţa, după ce le prelua sora reginii-mame, Irina de Aosta.

Răspunsul cade précis: “N-am văzut absolut nimic, nici un covor”.

Am putea să ne gândim că ele au fost scoase din ţară pentru a fi dăruite la nunta Prinţesei Elizabeth.

“Atunci n-aveau de ce ajunge la Hotelul Beau Rivage. Nici vorba să fi văzut acele covoare. Altă poveste… Cine ştie sub ce presiune au fost redactate acele memorii. De altfel singurul cadou dăruit la nunta Prinţesei Elizabeth, fusese în avion. Era o cutie plată, lungă, nu foarte mare, o cutie de lemn, pe capacul căreia era o hârtie. O dedicaţie. “Pentru Prinţesa Elizabeth”. Asta e tot ce am văzut. Cutia am văzut-o la Londra, înainte să fie dăruită de regele Mihai. Am zărit-o între lucruri pe treptele hotelului Claridge.”

Probabil că a fost expusă şi această cutie cu darul regelui Mihai, în expoziţia ce s-a făcut la Londra, cu prilejul împlinirii a şaizeci de ani de la nunta Reginei Elizabeth, în anul 2007.

Mă gândesc cât de tensionat politic era acel început de iarnă din anul 1947, nu doar în România şi o întreb pe soţia regelui Mihai dacă vorbeau despre politică, dacă M.S. Regele Mihai i-a împărtăşit atunci ceva din probleme politice ale României cu care se confrunta? Atât de dure, aceste probleme…

“N-am vorbit niciodată despre politică. În viaţa noastră de toate zilele am vorbit mult despre România, chiar şi atunci la Londra sau la Lausanne, când mi s-a spus cât de frumoasă e ţara. Mi-a spus că ar trebui să vin să văd România, împreună cu fraţii mei şi cu mama. Vroia să ne arate Sinaia, apoi proprietatea sa pe care şi-o cumpărase în timpul războiului, în apropiere de Arad, la Săvârşin. Am vorbit despre greutăţile, despre suferinţele poporului român sub dictatură. Am cunoscut, chiar dacă am trăit departe de România toate aceste greutăţi. Am ştiut şi când au fost secete sau cutremure sau inundaţii în ţară. Am vorbit despre România mereu. Dar asta era mai mult decât un dialog politic. Vorbeam despre un spaţiu frumos, despre o ţară minunată şi numeam, din păcate cu fiecare ocazie suferinţele, drama, tragedia acestei ţări, tragedia trăită de poporul român sub dictatură. Când înţelegi tragedia unui popor, când te doare această tragedie, e vorba de un sentiment mai presus de politică.“

Ascult povestea acelei călătorii cu un avion personal. M.S. regele Mihai putea fi pilot sau co-pilot. Pasiunea pentru tehnică a regelui mi-a fost dezvăluită şi de arhivă de la Versoix, unde am descoperit colecţii de reviste consacrate tehnologiei moderne. Zborul cu avionul făcea parte dintr-o educaţie şi pregătire modernă. Era un sport şi totuşi mai mult decât asta.

Am vorbit despre frumuseţea corpului omenesc, surprinsă prin desen şi sculptură. Am descoperit de mai multă vreme că nu era numai de bon ton, în perioada interbelică, un mod de a concepe existenţa, sportiv, sănătos. Aşa că întreb ce însemna de fapt sportul în acea perioadă, amintindu-mi ce surpriză am avut, descoperind în anii ‘80 că poetul Întunecatului April, marele Emil Botta, hamletianul, tenebrosul, contemplativul, a scris eseuri despre sport şi literatură, publicate în “Vremea”, în anii ‘30.

Toţi membrii familiei principesei Ana de Bourbon-Parma au făcut sport.

“Fiind o familie normală am făcut mai toate sporturile. Fraţii mei n-au ratat nici un sport masculin. Singurul sport care nu mi-a plăcut niciodată a fost handbalul. Nu mi-au plăcut regulile acestui joc cu mingea pe care o loveşti, o pasezi, într-un anume fel. Altfel mi-a plăcut chiar şi tenisul foarte mult, deşi n-am mai jucat tenis cu plăcere după accidentul pe care l-am avut cu acea minge care m-a lovit îngrozitor în ochi. La Paris am făcut toate sporturile. Scrimă, gimnastică. Am călărit. Mersul pe bicicletă, v-am spus, era generalizat în Danemarca. Se mergea pe bicicleta la Parlament, la întâlnirile oficiale…Automobilismul, paraşutismul, orele de zbor cu avionul erau curente, obligatorii în biografia tinerilor de atunci.”

Paraşutismul s-a dezvoltat în timpul războiului. Fratele reginei Ana, Prinţul Michel a fost paraşutist voluntar. S-a înrolat ca paraşutist la “Fort Benning”, care organizau unităţi de antrenament pentru paraşutişti, apoi a plecat în Indochina, unde a trecut pe lângă moarte. L-au luat prizonier, a trăit în condiţii de puşcărie, de exterminare, ajunsese un schelet. Noroc că a reuşit să evadeze.

“Unele “aşa-zise” sporturi deveniseră o necesitate vitală. Situaţia tensionată, războiul te obligau să cunoşti anumite lucruri şi să le stăpâneşti nu doar spre binele tău ori ca o distracţie. Mai toţi bărbaţii din familiile regale au pilotat avioane. Era vital pentru securitatea lor. Iar sportul acesta era vital în fiecare din ţările Europei sau în America pentru că nu ştiai dacă nu va fi nevoie de tine. Dacă eşti capabil să conduci un avion, ai o mare independenţă în deplasările rapide şi de urgenţă. Să fii pilot însemna la ora aceea să poţi să rezolvi situaţii de urgenţă, să poţi interveni pe front. Pasiunea pentru pilotaj nu se reducea la un simplu hobby. Paraşutismul la fel. Ştim prea bine ce rol imens au avut paraşutiştii în al doilea război mondial. Ce rol au avut armatele aeriene. Fără piloţi şi paraşutişti, Europa şi America n-ar fi putut să-i ţină piept lui Hitler. Mi-aduc aminte cât de impresionată am fost văzând un avion care zbura deasupra Parisului şi eu şi fraţii mei. Acum tinerii practică mai mult sporturile legate de apă şi pământ: canotajul, ski-ul pe apă, jocking-ul…”

Prinţul moştenitor Constantin, fiul reginei Frederika şi al regelui Paul al Greciei, devenit apoi şi el rege al Greciei, a câştigat, în 1960, la vârsta de 20 de ani, medalia de aur la jocurile olimpice de la Roma. Performanţele lui erau legate de sportul cu vele. Era a doua oară, când Grecia câştiga o medalie de aur după reluarea jocurilor olimpice în 1896. Când s-a întors la Atena cu medalia de aur “pour la voile” a fost primit triumfal. De altfel şi viitorul rege al Greciei, Constantin al II-lea, născut în 1940, şi-a făcut educaţia militară la paraşutişti. N-a fost singurul care a ales riscul şi instrucţia cea mai modernă.

Sporturile din anii ’30 şi ’40, cele legate de cer, s-au transformat în mijloace de rezistenţă în faţa armatelor invadatoare. Şi ele au creat eroi, voluntari pe front, trupe de intervenţie eficace în apărarea ţării.

Principesa Anne a Marii Britanii, sora Prinţului Charles, a câştigat titlul la Campionatul European de Echitaţie de la Burghley. BBC-ul a votat-o personalitatea sportivă a anului 1971. Şi fiica ei, Zara, va repeta performanţa peste treizeci şi cinci de ani. În 1976, când a fost olimpiada de la Montreal, unde Nadia Comăneci a devenit o stea mondială a gimnasticii, Prinţesa Anne făcea parte din echipa de echitaţie a ţării sale.

Redactorul cu care am lucrat la volumul meu Apocrife despre Emil Botta, pe care l-am publicat la editura Cartea Românească, ar fi vrut să scoată din sumar capitolul despre relaţia dintre sport şi literatură din scrierile marelui poet. Nu cred că-l citise de altfel. I se părea un subiect neserios. Mă amuzam în sinea mea. Am observant tendinţa unor pseudo-intelectuali de a scoate sporturile din vecinătatea lucrărilor spiritului, de parcă un fizic atletic sau măcar bine întreţinut, izvor de reflexe sănătoase, ar diminua cantitatea de metafizică din creier. Sau prejudecata că practicarea sportului e o formă de cultură de masă care elimină vocaţiile şi atenuează trăsăturile bine individualizate. Ar exista roboţi ai sporturilor, fixaţii create de ştachete ce trebuie depăşite. Tot soiul de pierderi şi atentate la materia cenuşie, din pricina stadioanelor, competiţiilor fizice. Atletismul şi culturismul, văzute ca o formă de narcisism decerebrat par să fie încă preocupări benigne pe lângă epidemia de football sau socer-ul american. Teribile temeri. Singurul pericol ce ne paşte e să rămânem, în sport, doar spectatori sau suporteri. Oricum e bine de ştiut că în secolul XX, a existat nu doar existenţialismul şi psihanaliza ci şi o frenezie a sporturilor, o energie fizică debordantă.

Părinţii mei, după război, nu încetaseră să schieze şi majoritatea pozelor lor, frumoşi şi tineri, sunt pe pârtia de schi de la Predeal sau Braşov, cu o mulţime de prieteni. Una dintre cele mai frumoase fotografii ale lui Dinu Pillat alături de Cornelia Filipescu, viitoarea doamnă Pillat a fost făcută la munte, pe pârtia de schi, la Predeal.

Nemaivorbind de ascensiunea pe munte. Fotografiile mele cu mama, când aveam doi-trei ani sunt parte din asemenea trasee montane, cu poteci abrupte, cascade ici şi colo, între care mă amuza cascada Urlătoarea, prin numele ei, azvârlit în urechiuşele copiilor mai smiorcăiţi sau de-a dreptul isterici.” Nici măcar nu eşti cascada Urlătoarea”, după care urma opritul brusc din plâns şi povestea despre o apă care cade de la înălţime.

Ne-am întâlnit în vizita oficială din Elveţia şi cu preşedintele ţării, care a venit la recepţia dată în onoarea delegaţiei din România, în costum, pe bicicletă, purtând la manşeta pantalonului, binecunoscuta agrafă folosită de biciclişti, în asemenea situaţii, când pedalarea s-ar putea împiedica de o ţinută vestimentară mai oficială. A descălecat de pe bicicletă, a eliberat manşeta pantalonului şi ne-a strâns mâna celor invitaţi cu un gest care nu aştepta reverenţe şi, în nici un caz, un comportament scorţos, scrobit anume. Costumul era impecabil, dialogul deschis iar dezinvoltura nu ştirbea cu nimic poziţia şi demnitatea şefului de stat elveţian. În plus se vedea că mişcarea fizică făcea parte din felul lui de a fi. Era un bărbat suplu, dinamic, fără adaosul de volumetrie pe care îl arborează politicienii dependenţi de scaune şi limuzine.

La Versoix, am văzut o mulţime de fotografii cu regi şi regine, prinţi şi prinţese pe bicicletă, la toate vârstele. Ideea de sportivitate şi majestate are o bază fizică, se pare reală, înainte de a deveni un mod de a fi.

Share and Enjoy:
  • Print
  • Digg
  • del.icio.us
  • Facebook
  • Google Bookmarks
  • eKudos
  • email
  • LinkedIn
  • Yigg

About Doina Uricariu

poet writer
memorii

5 comments


  1. *** I am really thankful to this topic because it really gives useful information ;;~

  2. Hello there! Do you know when they make any extensions to help together with SEO? I’m hoping to get my personal website to rank for some focused key phrases but I’m not seeing very good increases. Knowing associated with a please share. Appreciate it!

  3. liliana petrasi

    Am descoperit frumosul dv. nume in LUMEA ROMANEASCA,fiind o locuitoare la tara nu prea am tangenta cu multe noutati dar iubesc cartea si mai ales poezia.Sunt o femee cu studii modeste dar nu stiu dece a vrut CEL DE SUS sa-mi ofere o farama de nectar si am publicat un modest volum de versuri impreuna cu fiul meu intitulat ;;Mesageri ai iubiri;;Asi fi dorit sa-mi fie alta soarta dar nu pot spune ca nu sunt multumita…ma doare sa vad carenta care o am…SIrevenind la domnia voastra,va admir felul in care descrieti familia si faptul cel mai impresionant pentru mine este ca apreciati harul primit de la DUMNEZEU ,PENTRU ASTA VA FELICIT CEL MAI MULT ,DOAR CEI CA MINE CARE AU PRIMIT INTR-O MASURA MAI MICA CONSTIENTIZEAZA VALOAREA…SIMULT SUCCES PE VIITOR.SUFLETUL SE VEDE PRIN CE PUBLICATI DAR AVETI SI UN CHIP TARE FRUMOS,O MOSTENITI PE MAMA PROBABIL.

  4. liliana petrasi

    VA SIMTITI REALIZATA IMPLINITA,SUNTETI O PERSOANA PUBLICA DA ASTA O NOTA IN PLUS SPIRITULUI?
    TOTI NE DORIM MEREU MAI MULT DECAT PUTEM OFERII,IAR UNEORI CAND NE VEDEM MARIMEA …IN VALORI MODESTE NE FACE SA NE SIMTIM INUTILI DE ACEEA SUNT CURIOASA A STI DACA FAIMA TE FACE MAI PUTERNIC IN SPIRIT?/

  5. You’ll find that the top atmosphere before 10pm is at Irish and Sports bars.

    Sometimes local stores and eateries close on an hour or so during hot afternoons.
    A few blocks southwest we discover the Plaza Mayor (following arches contributing to Calle Mayor).

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>