Doina Uricariu

Prima oară am văzut fotografii cu trupele de evzones, în arhiva Regelui Mihai, la Versoix, în Elveţia. Am vorbit atunci despre regii şi prinţii Greciei, dinainte de abolirea monarhiei cu Regina Ana, uitându-ne la albume cu fotografii de familie.

Am căutat într-un dicţionar cuvântul, apoi într-o enciclopedie.

Scria traducerea lui, dacă îmi aduc bine aminte însemna încă din vremea lui Homer, bine încins.

Fotografiile din albume, erau amestecate şi se ramificau. Aveam sentimentul unui arhipelag de familii, nu doar de insule greceşti…erau zeci de imagini suprinse la nunţi, înmormântări şi înalte vizite de stat de pe vremea Regelui Constantin I, căsătorit cu sora Kaiserului, care a trecut la ortodoxism enervându-şi fratele, care nu s-a lăsat mai prejos şi i-a susţinut pe faţă pe turci. Casa Imperială a Rusiei, Danemarca, Grecia, România, Iugoslavia, Anglia, regi, regine, prinţi şi prinţese, amirali, generali, asasinatul de la Ekaterinensburg, abdicări, exilări, parade, familii cu reprezentanţi în toate marile ţări ale Europei, văzute ca un continent cu un mare arbore genealogic…

Trupele acestea de evzones în alai sunt cu mult mai mult decât pitorescul costumelor cu fustanelă, cu genuchiere, cu câte un ciucure mare, negru, la fiecare picior, în spatele genunchiului, cu două genuchiere suprapuse peste panalonii-ciorap strâmţi şi strânşi bine pe picior , cu pantofii roşii cu pampon negru, cu tunica bleu marin, iarna, şi kaki deschis, vara, un costum prezent în litografii de secolul 19, în acuarele, cărţi poştale.

În fotografiile din arhiva de la Versoix trupele de evzones, numeroase, par alaiuri de îngeri păzitori, indiferent de bucuria sau tristeţea evenimentului pe care-l însoţesc.

După războaiele balcanice şi cele două războaie mondiale, când trupele de elită formate din evzones au suferit pierderi după victorii, iar curajul lor şi puterea de sacrificiu a împuţinat rândurile elitei militare, alte fotografii, de front sau din viaţa de zi cu zi pot să-ţi dea sentimentul că Grecia şi-a pierdut îngerii păzitori.

Criza recentă măsoară, la scală contemporană, criza născută din cacialmaua globală.

Grecia a apărut mai nou pe agenţiile de ştiri cu toate acele greve, mişcări de mase, cordoane de ordine, chipuri răvăşite şi proteste continui.

De Sfintele Paşti, un alai de evzones a însoţit lumina Sfântă de la Ierusalim până la Atena.

Fireşte, dacă ai fost turist în Grecia în ultimele decenii, s-ar putea să-i fi văzut pe evzones, în faţă reşedinţei prezidenţiale, ori  schimbând garda, la monumentul soldatului necunoscut, însoţind preşedintele Greciei la întâlniri oficiale, cu prilejul unor vizite de stat transmise pe sticlă.

Cu siguranţă ai vrut să te fotografiezi cu aceste simboluri ale Greciei resuscitate prin crearea trupelor şi regimentelor de evzones, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Numele soldaţilor şi ofiţerilor de elită  se mai păstrează azi doar pentru nişte gărzi prezidenţiale care veghează înălţarea steagului şi coborârea lui pe Acropolis. Numele lor ne trimite, cu ajutorul dicţionarului, la Homer. Fotografiile văzute de mine, la Versoix mă apropie de  istoria monarhiei în Grecia, legată prin multe fire şi legături de sânge cu România şi casele regale europene.

Am fost la New York la vreo trei parade ale grecilor din America, pe marile avenide, de ziua lor naţională, pe  25 martie, vecină cu explozia primăverii, cu aurul florilor de corn, al exploziei de lalele, narcise, magnolii şi mâţişori de salcie.

Grecii sunt mari amatori de parade, de costume, atenţi la ceremonial, obiceiuri tradiţionale, sunt generoşi cu bisericile lor, ctitoresc pretutindeni biserici ortodoxe, le umplu de daruri.

Se îmbracă în costumele de evzones de ziua lor naţională.

Defilează sub zgârie norii din Manhattan îmbrăcaţi în evzones.

De ziua naţională a României nu văd la New York uniformele ostaşilor români, cele de dinainte de abdicarea regelui, din vremea victoriilor şi sacrificiilor făcute de soldaţii şi ofiţerii români, în Războiul de Independenţă, în cele două războaie mondiale.

În ultimul an, am asistat la cel mai cumplit şi penibil asediu împotriva instituţiilor româneşti.

Flacăra Luminii sfinte nu e adusă în România şi de câţiva sodaţi în uniforme tradiţionale de elită, respectate asemeni celor purtate de evzones, de greci.

Noi credem că uniformele instituţiilor româneşti sunt un soi de costume de carnaval. Le decredibilizăm, le ignorăm.

Transformăm valorile în butaforie.

Mai nou ne punem întrebarea dacă România va atinge nivelul crizei din Grecia. De ce nu se întreabă nimeni ce uniforme şi straie mai preţuiesc românii. Şi de se predau atât de uşor românii în mâinile unui soldat fanfaron.

El nu slujeşte nici o armă şi nu cade eroic pe nici un câmp de luptă.

Tare aş vrea ca să poată privi toţi românii cât mai multe albume de fotografii ale familiilor regale. Să vadă alte cutume şi alte costume.

Descopăr că traducătorul poeziilor mele în limba germană are o adresă şi că putem duce la capăt un proiect început acum 12-13 ani, A tradus atunci aproape integral Institutul inimii, pe care l-am publicat în 1995, după operaţia mea pe cord deschis.

Cum sunt de fel o risipitoare cu mine, am lăsat şi această traducere în stand by ca să mă ocup de alţii şi de altele.Am păstrat paginile de fax primite de la Herbert şi când am observat că hârtia lucioasă se şterge, am scanat-o cu toate acele ofiliri de litere, care anunţă indescifrabilul.

Cineva de la editură a cules totuşi textul, descumpănit de aiureala mea.

Intrasem deja în durerea care te face amnezic la poezie, căci tata murise pe neaşteptate, când eu eram la New York, să citesc poeme şi să ţin conferinţe despre rezistenţa prin literatură. Plecam cu primul avion la Bucureşti ca să-l aşez în pământ.

Nu vedeam decât paşii lui, dând ocol maşinii care se pregătea să mă ducă la aeroport. Nu l-am lăsat să mă conducă, nu înţelegeam de ce mă tot roagă să iau cu mine actele pentru un teren unde copilărisem şi unde m-am bucurat să trăiesc ca un copil de la ţară.

Născută la oraş, lângă Mănăstirea Caşin, crescută cu Fraulein şi germana învăţată din cărţi scrise deopotrivă cu caractere latine dar şi cu alfabetul gotic, spiralat  şi plin de contuzii, am trăit cu o mare libertate alături de copii care îşi păşteau vacile şi bivoliţele într-un contract cu toată realitatea sărăciei şi a primelor c.a.p.-uri  care le furaseră mica brumă de independenţă.Era vara mea indiană.Vara în care eram lăsată să mă joc cu copiii de la marginea pădurii Bănesei. După zile trăite în praf şi cules de ciuperci în pădure, o să dau examenul de intrare la şcoala germană. La şcoala primară. Ştiu şi azi despre ce a trebuit să vorbesc în limba aceea care-mi plăcea şi pe care mama o socotea esenţială.

Despre o sobă, despre foc, despre cum faci focul cu lemne, despre cenuşă, despre căldura focului într-o casă, despre grija de a păstra curăţenia, după ce lemnele arse te-au încălzit.

Am trecut testul de limbă germană.

Draga de Fraulein, o austriacă scăpătată  şi demnă care-mi spunea că e dintr-o familie de conţi, mă îndoctrinase bine să fiu atentă cu focul, speriată că venea la noi şi părinţii nu erau acasă şi focul de lemne ardea în soba cu cahle Meissen.

Dar nu am mers la şcoala germană.

Nu am ştiut atunci de ce, mai ales că fusesem lăudată că am intrat. Peste ani, am aflat că mama a fost ameninţată cu pierderea slujbei de la Spitalul Colţea, dacă fiica ei va merge la şcoala germană. Era aceeaşi comisie de membri de partid şi de medici care a încercat să-l facă pe tatăl meu din mare invalid de război un invalid de gradul doi. Pe vremea când nici nu mă născusem, dar eram deja un embrion în burta mamei, ea a îndrăznit să le spună vajnicilor eliberatori de certificate de invaliditate că dacă va naşte un băiat o să-l convingă să nu meargă niciodată pe front pentru ţara lui, ci să se strecoare în comisiile care eliberează certificate de invaliditate iar apoi să plece din ţară, să-şi găsească un cuib, o emigrare, o eliberare, o locvace fandare din exerciţiul de scrimă al istoriei.

Touche, touche.

Salopeta albă de scrimă, ca şi uniforma albă de medici comunişti din oportunism are imacularea oricărui dezertor al istoriei. Mimezi lupta şi te califici pentru un concurs superior. Nici o rană, nici o cicatrice.

Am mers la şcoala primară şi am învăţat în limba română.

Acum Herbert va lucra pe traducerea poemelor mele în limba germană.

Mă întâlnesc cu Maia Cristea Vieru să-i dau banii împrumutaţi acum trei zile. Îmi arată în catalogul Bessarabia maia, scos cu prilejul expoziţiei din str. Luca Stroici o lucrare a Miliţei Pătraşcu, intitulată Pisică.  Un granit de 17x19x2,5 cm pe care i l-a luat o doamnă care a bătut-o la cap să i-l dăruiască mizând pe compasiune şi autovictimizare.

Există acel stil de a cerşi compasiune care cucerşte unanimitatea chiar şi a juriilor literare. Bietul poet a divorţat, hai să-i oferim o revanşă… Un premiu naţional…

Doamna fusese evacuată, pierduse apartamentul cumpărat prin Legea 112. Se muta, era o victimă. Dar o victimă care ştia ce vrea, granitul Miliţei Pătraşcu

Cum aţi putut să dăruiţi acel granit care vă reprezenta pe dvs. şi pe soţul dvs. El e Pisica, fluturele dezinvolt şi, fireşte, aerian, sunteţi dvs. Întrebare retorică. Proprietarii de insectare nu sunt aerieni.

I-am spus de vernisajul expoziţiei lui Emil Constantinescu. A venit.

Mi-a arătat pe tabloul reprodus pe coperta catalogului , o pânză intitulată Basarabia,  colinele cu râul de Pavel Şillingovski, un loc minuscul, o tuşă de culoare  şi mi-a spus emoţionat, precis, aici era casa noastră.

Două lucrări de artă şi două poveşti de viaţă. Unde e casa acum… a mai rămas în picioare… da… nu…nici soţul nu mai trăieşte decât într-o colecţie particulară care a înghiţit darul unei mari artiste făcut prietenei şi colaboratoarei sale.

Merită să descoperi condiţia de pată de culoare în care se topeşte un arbore genealogic, o casă.

Istoria devine peisaj cu timpul, colecţie de antichităţi.

Iubirea un desen scrijelit pe granit cu o fabulă decorativă.

Victimele şi călăii sau uzrpatorii se amestecă precum rufele de culori, în maşina de spălat.

Albul nu mai rămîne alb, nici negrul nu mai rămâne negru. Iar culorile se patinează, se nuanţează.

La bursa posesiilor, asemenea pigmentări şi depigmentări produc averi sau falimente.

A murit Michael Jackson. Fără suflare, imposibil de resuscitat, şi-a arătat medicului de lângă el, apoi paramedicilor veniţi cu salvarea şi medicului legist, la morgă, cea mai albă piele a sa cu putinţă. Pe doliul care va covârşi emoţia mea şi a altor sute de milioane, vânzările vor deveni astronomice. Artistul mort va ieşi din faliment şi va produce post mortem o avere uriaşă. Nu au trecut decât 24 de ore şi 15 hituri Michael Jackson ocupă primele 15 locuri în topul vânzărilor. Durerea resuscitează. Golul conştientizat produce un plin pe care l-am tot ştirbit ca să ne batem pe burtă cu monştrii sacri, servindu-le o raţie de spirit cârtitor. Mi-e dor de America.

Sunt convinsă că Michael a murit pentru că un negru a vrut să devină alb.

Aviz globalizării. Pigmenţii , ei răzbună toate acţiunile oarbe.

Dacă aş umfla cu aer pieptul îngerilor, Bunavestire s-ar cocoţa în cer ca un balon colorat pentru aniversarea unui copil deja născut. Vestea naşterii e o trâmbiţă desuetă.

Vestea morţii este deja o promisiune de moştenire fără pierderi.

Căsuţa noastră, cuibuşor de nebunii.

Trăiasca acest columbariu de păsări migratoare.

Căsuţele sunt goale.

E rost de prima casă.

O cursă de avion transoceanic îşi poate scuipa pasagerii ca pe nişte seminţe stricate. Au trecut mai bine de trei săptămâni. Nimeni nu ajunge la cutiile negre. La trupuri nu ajung decât puţini norocoşi care îşi identifică morţii. Te alegi cu câteva schelete sau cu un ADN confirmat. Certitudinea o dau analizele sofisticate. Buletinul lor se transformă în fericirea recuperării unei pierderii definitive.

Scanezi îngerul drag al familiei.

Substanţele de contrast au vocaţia concluziei fără rest.

Certitudinea se măsoară în particula de fiinţă pe care nu a înghiţit-o oceanul.

Am primit un buletin de analiză. Deci exist. Când am certitudinea că cineva nu mai există, exist. Absenţa omologată certifică existenţa.

Mă uit la borhotul de flori de tei de pe trotuare şi pot fi sigură că florile de tei au înflorit, că au fost măturate de ploaie. Şi în absenţa mirosului lor din copilărie, primăvara şi-a făcut datoria.

Ficţiunea a trecut în bârfă ordinară de multă vreme. Romanele discreditării au succes de casă la bloc. Discreditez deci exist.

Citesc poezia lumii. Ca şi cum aş asculta o pădure de bambus în vacarmul discotecii de la Bamboo. Eu o aud, vacarmul e surd.

Surâd. În jur surâd roşiatice popouri de maimuţe.

Ignor deci exist, singurul adagiu pe care Descartes nu l-a formulat, pare să triumfe azi mai mult ca oricând în România. Exerciţiile de ignorare scad raţia pe locuitor de adevăr şi valoare mai mult decât orice criză. De la cine să ne împrumutăm pentru credibilitate.

Cum să te separi de curentul comun, de compromisuri? Şi mai ales cum să nu traduci absenţa judecăţilor de valoare în frustrare şi suspiciune? Izolându-te.

Faci asta de multe decenii. Trăieşti împotriva curentului. Alegi să te bucuri, când alţii aleg să se adăpostească la umbra privilegiilor. Munceşti. E un verb discreditat. Caută alianţe, nu contează ceea ce faci, doar alianţele merită siropul dulce al cuvintelor tale.

Demolarea oamenilor care îţi stau în cale are un magister în demolarea bisericilor. Doar că acum se face de dragul bisericuţelor considerate investiţii sigure.

Slugărnicie în exces şi reverenţe continue, acceptate, pe principiul şerbetului servit în reuniuni de familie. Îmi place să citesc morala privind linguriţele de pe care e greu să desprinzi acest zahăr murdar, ca un rest de ciment uscat de care nu mai are nevoie nici constructorul, nici beneficiarul.

Voi scrie rapid o prefaţă la un poet de douăzeci de ani din Cernăuţi. Şi mă bucur că după mai mult de opt decenii, în fine, Ruxandra Garofeanu şi Vladimir Bulat au deschis o expoziţie de pictură a basarabenilor pe strada Luca Stroici, în fosta casă a lui Pache Protopopescu. Expresionismul cromatic şi de volumetrie, în sculptura mică, va trece, în anii 50, într-un simili realism domesticit.

Nu sunt expuse uleiuri sau desene în care foştii avangardişti trec cu arme şi bagaje la proletcultism.Culorile şi compoziţia sunt mai vitale decât ideologia.

Poţi studia abandonul coloanei vertebrale în zâmbet. Larg şi docil, ca plachiul pus la călcâiul pantofului, la umbra preşedintelui. Absent, smochinit, cu ceilalţi.

Cenzura politică şi de grup atinge azi cote incredibile în zona valorilor. Ai sau nu acces la alaiul listelor de semnături. Dacă nu ai fost satelitul unui cenaclu, contează pe omisiunea sumarelor de istorii literare. Nimeni nu are nici o îndoială că şi literatura şi-a adjudecat primplanul axiologic precum baronii provinciilor. Poţi acţiona şi în economia Textului prin rapt, falimentare şi acţiuni mafiote.

Anii de proletcultism au creat modelul poetului de curte comunistă. Din 90 încoace se caută un loc în ograda cu noii privilegiaţi.Patrimoniul este distrus şi izolat iar istoria ruinelor devine certitudinea profitului maxim.

Am de încheiat o grămadă de cărţi ale mele, lăsate de izbelişte. Volumele de versuri inedite Sacul de cuvinte, Cartea de sticlă, Să locuieşti într-o lupă şi versiunea lor în engleză, volumul în germană de poeme care aşteptă o ultimă ochire a traducătorului şi a mea. Lumea nu prea are imaginaţie. Îşi închipuie că dacă nu publici, n-ai mai scrie şi chiar îţi inventează o mică înmormantare şi pun de un parastas. Am de construit şi doua mici proiecte în plină criză imobiliară dictată de înţărcarea creditelor.

Pentru cineva care lipseste din ţară perioade mai lungi, lista trecerii unor prieteni sau cunoscuţi dincolo, creează un spaţiu în care ar fi nimerită o anume umanizare.

Pentru capitalismul cultural şi canibalismul promoţiilor, dispariţia celuilalt este o formă de supravieţuire confortabilă, un arhipelag în negativ, în caşcavalul taxinomiilor.Te poţi extinde pe seama vecinului ieşit pe năsălie din casă.