Calea Reginei

În toate aceste zile  de mare durere, pomenire și rugăciune, care s-au scurs de la aflarea veștii că Regina Ana a murit, memoria mea a reluat atâtea imagini vii, avînd-o în mijlocul lor pe Regina Ana. Nu în prim plan, loc al ostențației și pozei, cel mai adesea, ci în miezul acestei lumi, în sânul unui secol de istorie zbuciumată   Regina Ana s-a aflat întotdeauna în sămânța sau sâmburele tare al valorilor, cu adevărat roditor și continuator.

Am revăzut zeci și zeci de imagini, am retrăit viața plină de miez a Reginei Ana, așa cum mi s-a dezvăluit  în  dialogurile purtate la Versoix, începând cu prima vizită pe care am făcut-o Regelui și Reginei, în 5 mai 1990, când m-au primit la Vila Serena.

Atunci am început  să cunosc, să admir și, să iubesc și să respect Calea Reginei Ana, unică, firească și infinit pilduitoare.

Atunci am început să înțeleg  de ce și cum s-a aflat Calea Reginei noastre în miezul istoriei, în miezul istoriei  celui de-al doilea râzboi mondial, al exilului și exilării Europei de Est, al exilului impus Regelui Mihai  și tuturor valorilor legitime, după abdicarea forțată. Al exilului poporului român și tuturor suferințelor și privărilor de libertate pe care le cunoștea  mai profund decît mulți dintre noi. În mijlocul comunităților românești de pe atâtea meridiane. Aflate în exil și neavând dreptul de a-și vedea țara.

În miezul evenimentelor din decembrie 1989 de la Timișoara.

Da, Regina Ana a participat la o manifestație  de solidaritate cu victimele de la Timișoara, organizată de comunitățile românești, la Geneva pe 19 decembrie 1989. Presa elvețiană  și postul “Suisse romande » menționează  această prezență, alături de participarea Festivalurile de film românesc, de acțiunile întreprinse de « Operation Villages Roumains »  sau slujbele anuale de pomenire ale soldaților și ofițerilor români de la Soulzmatt, unde se întâlneau personalități ale exilului românesc din toată lumea  și preoți ortodocși de pe atâtea meridiane.

Atunci, la Versoix, cercetând împreună arhiva Regelui, albumele de fotografii, am început să înțeleg regalitatea Regine noastre Ana, care nu a purtat coroană, de vreme ce, mai întâi, României i-a fost smulsă coroana. Dar a dus, mai departe, prin toată ființa ei armonioasă, curajoasă și înțeleaptă, toate valorile și semnificațiile acestei coroane, forța Coroanei de oțel a Întregirii și Unirii, credința în Dumnezeu, acel adagio Nihil sine Deo  aparținînd monarhiei și Casei Regale a României  dar și umanității  încrezătoare în duhul binelui și frumosului.

Am revăzut în amintire, în toate aceste zile, am auzit, în gând, glasul Reginei, râsul ei ca o jerbă copilăroasă, replicile directe, pline de miez, lipsite de încrâncenare, orgolii sau resentimente.  Am retrăit arta ei de a povesti iubind cele ce sunt, muncind și respectând munca celorlalți. A trăit fericirea și responsabilitatea de a fi aleasa, în vremuri oricât de grele, a unui Rege silit să-și poarte țara doar în inimă. O aud pe Regina Ana povestindu-mi. Despre familie, părinți și frați, despre copilăria trăită  la saint-Cloud, Pianore ori Berensdorf despre  tinerețea iute maturizată de prezența pe front, despre întâlnirea la Claridge’s a alesului de o viață, Regele Mihai.

Despre România necunoscută, «  ce pays inconnu », pe care i-au sădit-o în suflet  Regele Mihai și  Regina Elena, românii pe care i-a cunoscut și admirat, de la Corneliu Coposu la la Doina Cornea, de la Emil Cioran și Eugen Ionescu, la Elisabeta Rizea, de la mii și mii de români   pe care avea să-i întâlnească, să le întindă mâna, să le surâdă și să-i roage ca să-i vorbească în limba română, mergând prin țară, într-un continuu pelerinaj și prinos, după ce i s-a îngăduit șederea în țară.

Am retrăit calea Reginei Ana, i-am recitit cuvintele, i-am reascultat vocea, am privit-o din sute și sute de fotografii, alături de Regele Mihai, de fiice și de nepoți, de prieteni din toată lumea. Ori stând în mijlocul camerei de la Versoix, alături de bradul de Crăciun și împachetând cu fiicele ei darurile ce se vor împărți la Nașterea Domnului..

Am revăzut mâinile Reginei purtând ca o coroană, buchetul de flori alese în culorile tricolorului cu o iubire care dăruiește, nu cere și nu cântărește.

Am retrăit marea de iubire de la acea sărbătoare a Învierii, în 1992, când poporul român ar fi trebuit să nu-l mai lase pe Regele Mihai să plece din țară și nici pe Regina Ana.

Am mers atunci la Continental mai mulți scriitori, artiști, intelectuali, monarhiști fără de rest.

Regina era în mijlocul camerei de primire, alături de Rege, împreună cu oaspeții întâmpinați ca o amfitrioană generoasă, discretă, plină de spirit, deloc iubitoare de cuvinte și gesturi fără de miez, fără de sens.

Calea Reginei noastre, Dumnezeu s-o odihnească pe Majestata Sa Regina Ana a României ,  a fost și va rămâne o cale regală, un dum către miezul valorilor, către sămânța și sâmburele lor, ce le duce mai departe.

Să ne dorim ca pomenirea ei veșnică să însemne  pentru  noi toți  această întoarcere a României în miezul valorilor naționale și universale, ale iubirii, credinței, ecumenismului pecetlui prin alegerea locului veșniciei, la Curtea de Argeș.

Dumnezeu să dăruiască putere, sănătate și alinare Majestății Sale Regelui Mihai precum și membrilor Casei Regale, Alteței Sale Regale Principesa Margareta, Custodele Coroanei, ASR Principelui Radu al României, Altețelor Lor Regale, Principesele Elena, Irina, Sofia și Maria,   tuturor celor cinci fiice, nepoților și nepoatelor Majestății Sale, Regina Ana a României, cu toții atât de loviți de această pierdere.

Fie venica pomenirea Majestății Sale Regina Ana. și Fie Testamentul moral transmis nouă un timp al zidirii, iubirii și reîntemeierii noastre.

Calea vieții Majestății Sale Regina Ana a României ne încoronează.

Share and Enjoy:
  • Print
  • Digg
  • del.icio.us
  • Facebook
  • Google Bookmarks
  • eKudos
  • email
  • LinkedIn
  • Yigg
Uncategorized , , , ,

Lada cu manuscrise

 

Casa melcului

·        În toamna anului 1887, cu doi ani înainte de moarte, Eminescu îi scria lui Titu Maiorescu rugându-l să-i trimită lada lui de manuscrise. Lada îl însoţise pe poet în multe din peregrinările sale, plină de mii de foi, acoperite cu scrisul lui aplecat, cu litere mici. Manuscrisele erau  stivuite alături de cărţile, transportate şi ele, în aceeaşi  ladă, ca o bibliotecă esenţială, călătoare.

·        Lada fusese lăsată în gazdă pe la prieteni după ce-l însoţise pe Eminescu  pretutindeni  precum e însoţit melcul de casa pe care duce în spinare. Era un soi de birou şi de bibliotecă  în preumblare, spaţiu reverberant  şi ]nghesuit dintr-o viaţă străină de chivernisire.  Poetul şi lada lui cu manuscrise şi cărţi nu avuseseseră parte în timpul vieţii de ceea ce numim drept aşezarea cuiva la  casa  lui.

·        M-am gândit să desenez pe o hartă cândva drumul poetului şi al lăzii lui de manuscrise şi cărţi prin locurile pe care le-a străbătut  în ţară, apoi  la Viena, la Cernăuţi,şi din nou  la Bucureşti sau la Iaşi, la Botoşani ori  la Putna… Cui i-ar folosi oare harta aceasta ? Eu aş începe prima lecţie despre poet cu harta aceasta. Măcar cu atâta să se aleagă elevii…Sunt atâţia pe lume care vorbesc despre Eminescu fără să-i fi citit cărţile, toate poemele, opera adunată între coperţile ediţiilor sale. E drept că ştiu ceva versuri pe dinafară şi mai păstrează ceva amintiri din comentariile din manualele de şcoală, trase la şapirograf. Şi, ca o reclamă obosită, pâlpâie la nevoie sintagma “Luceafărul poeziei”. Printre necititorii lui Eminescu se află şi detractorii ultimului val care au afirmat că toţi cei care-l admiră pe poet au fost spălaţi pe creier. N-am auzit o asemenea opinie vehiculată de germani, polonezi, francezi,  italieni englezi ori americani cu privire la poeţii lor naţionali şi universali, la părinţii întemeietori de limbă şi cultură din tot universul. Îi putem întreba pe germani dacă s-au gândit că admirându-l pe Goethe, de pildă, cineva ar putea să-i acuze  că judecata lor de valoare sau empatia  lor ar avea, la origine, o spălare de creiere. Dacă lucrurile ar sta aşa, toţi europenii, asiaticii, africanii, australienii, arabii, toată lumea care mai crede în valori, ar fi suferit un lavage des cerveaux globalizat, de când există. Iar primii angajaţi în acţiunea aceasta de spălare a sinapselor noastre ar fi chiar genitorii noştri, părinţii biologici sau spirituali care ne-au dat viaţă şi ne+au pus o carte în mână.

·        Oare şi în cazul lui Emil Cioran să fi fost de vină tot o spălare de creiere când a scris Exercices d’ admiration?  Unde admiraţie înseamnă şi îndoială, şi spirit critic şi distanţare, chiar mefienţă şi exorcizare de sine, dar mai ales re-lectură integrală, încercarerea de a înţelege şi cuprinde ceva diferit de tine, adesea  situat mai presus de puterile tale şi de locul tău de pornire.  Cum e privirea cu care îmbrăţişăm linia de orizont. Nu suntem parte din orizont dacă privirea noastră nu îl caută cu o anume determinare.

·        Acesta  pare să fie rostul  indicatoarelor de pe munte. Ne ajută să nu ne rătăcim şi să ajungem la destinaţie,  să ţinem seama de punctele cardinale, să nu riscăm reinventări de trasee ce ne duc în sălbăticie, spre prăpastie ori pe drumuri forestiere de mult dezafectate. Recitiţi Holzwege de Heidegger.

·        Indicatoarele în cultură  sunt însăşi cultura pe care o avem. Şi traseele pe care le alegem în ascensiunile şi imersiunile noastre în cultură. Nu strategiile conjuncturale, enunţate spre a fi bifate. Nu stahanovismele ideologice şi conjuncturale. Şi , Doamne fereşte, de măsurarea culturii cu numărul de aplauze, cerut de revoluţiile aşa-zis culturale, ce condamnă la moarte sau excomunicare lipsa noastră de zel şi refuzul înregimentărilor.Tot la capitolul stahanovism, de data aceasta pus sub semnul Europei sau multrâmbiţatului sat global, aş introduce şi  şi neo-bonjourismul zilelor noastre, fireşte dâmboviţean.Trecerea la mămăliga făcută din mălai european.

·        

·        Se povesteşte că melcul era tare necăjit în preumblările sale văzând cum alte fiinţe ajungeau înaintea lui la destinaţie, având mersul mai iute, picioruşe ajutătoare, aripi iuţi pentru zbor sau darul de a înota la repezeală. În plus, ajungeau mai repede la locul de popas iar, acolo, găseau cuib sau vizuină drept  culcuş de odihnă. Într-o zi,  tot mergând melcul curios să afle totul despre minunăţiile  întâlnite, i-a ieşit în cale un soi de ghioc cu pereţii ca un cuib şi a reuşit să se strecoare în el găsindu-şi astfel casa cea mai potrivită. S-a hotărât să nu renunţe la ea şi s-o ducă pretutindeni cu el, în spinare, cum alpiniştii îşi poartă, în rucsacul lor, adăpostul, şi toate uneltele necesare la căţăratul pe stâncile abrupte, însoţiţndu-se  de piroane. Şi târnăcop,  de  corzi şi ţăruşi de susţinere , de un adevărat arsenal, la urcuş dar şi la coborâre.

·        Melcul a fost fericit să-şi găsească o casă a lui, fie aceea un adăpost de purtat tot timpul cu sine.

·        A venit rândul celorlalte vieţuitoare să-l invidieze pe melcul cel molcom şi blând, pe acest firav călător şi etern pelerin ce lasă urme de fir de argint  pe unde călătoreşte purtându-şi  adăpostul în spate.

·        De la Eminescu şi lada lui  cu manuscrise învăţăm din nou povestea melcului. Creatorii şi Cultura sunt printre celelalte fiinţe un fel de melci. Adăpostul lor cel mai sigur este în opera pe care şi-o duc în spinare toată viaţa.

·        Cochilia proteguitoare în care putem auzi  mereu zbaterea mării şi briza din ceruri se păstrează rareori întreagă după moartea locatarului. Cel mai adesea se sparge şi  se fărămiţează, îmbogăţind, la nesfârşit, dunele de nisipuri.

·         

·        Lada cu făină

·        lada cu manuscrisele lui Eminescu a parcurs un traseu aproape egal cu drumul  vieţii lui şi perioadele de popas  sau înstrăinare.

·        Lada a fost depusă o vreme  la Chibici Râvneanu,  apoi a fost lăsată  în casa lui Ioan Slavici.  A poposit  apoi la Simtion şi, de aici s-a  întors la Chibici, un prieten devotat. Apoi a făcut drumul până în strada Mercur, unde se afla casa lui Maiorescu. Acest  ultim drum din timpul vieţii lui Eminescu a fost alvator. Destinul  lui Eminescu şi al operei sale s-a încrucişat providenţial  cu acela al lui Maiorescu, critical vizionar nu doar prin judecata de valoare asupra poeziei  lui Eminescu ci şi prin deciziile luate de a proteja  lada de manuscrise şi cărţi de  la o previzibilă  înstrăinare, partajare şi risipire.

·        Criticul a refuzat şi a amânat să trimită lada de manuscrise poetului, gest care a putut trezi comentarii nedrepte dar care a salvat integral moştenirea Eminescu în durata posterităţii. Oriunde, în altă parte, fie şi în grija prietenilor sau a rudelor, lada de manuscrise s-ar fi pierdut, cum s-a întâmplat cu manuscrisele lui Ion Creangă. Câteva dintre manuscrisele lui Creangă  ajunse la Palatul Regal din Bucureşti, de pildă, au căzut pe mâna comisiei de inventariere a bunurilor monarhilor noştri, după abdicarea forţată a MS Regelui Mihai, în 30 decembrie 1947. Radu Bogdan mi-a povestit într-un  amplu interviu câte ceva despre soarta manuscriselor Ion Creangă. Alţii mi-au povestit despre  soarta altor manuscrise, cărora le-a lipsit şansa de a fi puse la adăpost de risipire, pierdere sau distrugere.

În fine, am putut să ţin rând pe rând pe biroul meu toate cele 38 de volume din ediţia facsimilată, ediţia integrală a manuscriselor eminesciene, apărute sub egida Academiei Române, în îngrijirea academicianului Eugen Simion. Vedeam tezaurul întreg după ce înainte de 1989, cu cel puţin un deceniu, mă luptasem să descifrez manuscrisele originale, doar o mică parte şi înţelesesem măcar un lucru că poţi să orbeşti iubind cultura şi vrând să transcrii cuvânt cu cuvânt opera lui Eminescu din manuscrise, precum şi+a pierdut vederea Perpessicius sau Borges care nu a renunţat să citească, marele scriitor din Argentina, căruia nimeni nu i-a reproşat, cum s-ar fi întâmplat la noi, că a primit postul de director al Bibliotecii Publice din Buenos Aires , deşi la 55 de ani era orb, după ani în care vederea lui se deteriorase progresiv şi ireversibil.Să orbeşti de dragul culturii şi literaturii, să le cari după tine prin lume, pretutindeni. Iată moduri de a fi de neînţeles pentru cei care îl reduc pe a fi la verbul a avea.

În 25 ianuarie 1902, Maiorescu a anunţat în şedinţa Academiei Române , care se desfăşura sub preşedinţia lui P. S. Aurelian  că va dona integrala manuscriselor eminesciene primite de la poet sau aflate în lada de manuscrise şi cărţi ce ajunseseră în posesia lui: ” De la Mihai Eminescu posed, dăruite mie de dânsul în diverse ocaziuni, multe manuscripte, parte poezii publicate,  parte încercări, fragmente şi variante de poezii nepublicate, parte studii, traduceri şi articole în proză. Toate aceste manuscripte, aşa cum se află: în cărţi cartonate, în caiete cusute şi în foi volante, vi le trimit alăturat şi le dăruiesc, la rândul meu, Academiei Române,  pentru a servi celor ce se vor ocupa în viitor cu cercetări mai amănunţite asupra vieţii şi activităţii marelui nostru poet  

La 13 ani, după moartea lui Eminescu, manuscrisele lui şi cărţile din celebra ladă, au ajuns la Academia Română.

Nu ştiu de ce îmi vine mereu să  numesc sau mai degrabă să-mi imaginez lada lui Eminescu legând-o  în gând de  o ladă de lemn, în care i-am văzut pe părinţii mei ţinând făina, adusă de la mori din zona Bărăganului, cu acel reflex păstrat multă vreme după al doilea război mondial şi cumplita foamete din 46…Lada cu f[in[, lada cu manuscrise….Făina pentru pâinea noastră cea de toate zilele care ar trebui să numere şi…dumicaţii culturii.

Numai în cultură şi creaţie, toţi îşi închipuie că sunt nişte homeless dacă nu-i bagă Puterea şi Statul în seamă deşi ar trebui să ajute Puterea şi Statul să înţeleagă că fără cultură vor ajunge şi vom ajunge nişte homeless cu toţii, oricâte instituţii şi ministere am  cârmui, la un moment dat. 

Nici confuzia rolurilor nu e sănătoasă, părerea că Apollo trebuie să redevină un zeu războinic, iar Marte să-şi trimită armele la muzeu. În cultură şi creaţie, nu te poţi înălţa cu mâinile goale, azvârlindu-te cu capul înainte, ca şi cum ar fi un fel de berbece folosit la asediul cetăţilor.

Sunt la New York şi prezint în cadrul unui amplu simposion ediţia în 38 de volume, integrala manuscriselor eminesciene. Academia Română a dăruit această ediţie Institutului Cultural de la New York.  E strivitor acest Eminescu Opus Magnum. Nimeni nu ar fi putut să-şi imagineze cu adevărat cine a fost Eminescu oricât Nicolae Iorga, Perpessicius sau Constantin Noica au luptat ca să impună ideea importanţei şi urgenţei de a avea o asemenea ediţie.

A fost ideea mea să aduc peste Oceanul Atlantic această ediţie care este adevăratul monument pe care îl datorăm poetului şi culturii române. Va fi prezentată la Morgan Library and Museum, la uriaşa Public Library din New York, la primul târg internaţional de carte american, Book Expo America, unde,  în fine, va participa şi România. Apoi va ajunge la Congress Library, la Washington. Acolo va putea fi cercetată şi comparată de cercetătorii ce-l vor reaşeza pe Eminescu înt-un orizont al culturii mai larg şi mai adecvat.

Vorbesc despre manuscrisele lui Eminescu, despre marea revelaţie pe care o produce asupra străinilor această ediţie care va trebui să poposească definitiv în marile biblioteci ale lumii. Mi-am cumpărat  o ediţie de câteva sute de pagini cu manuscrisele lui Emily Dickinson. Poeta americană s-a născut în 1830 şi a trait până în anul 1886. A murit cu trei ani înainte să închidă ochii poetul nostru national şi cu adevărat universal. La Morgan Library and Museum , mai este deschisă expoziţia Edgar Allan Poe cu manuscrisele lui, o parte, însoţită cu manuscrise ale unor mari scriitori care i-au adus un omagiu lui Poe, de-a lungul timpului. Unul din manuscrise poartă semnătura lui Borges.

Îmi amintesc în ce mod m-au marcat, în liceu şi studenţie lecturile repetate ale ediţiilor transcriind cele peste 26000 de pagini ale caietelor lui Paul Valery.

Apoi mă pufneşte râsul la gândul că toţi cei care au lucrat ca să editeze cărţile fundamentale şi manuscrisele lumii pot fi acuzaţi, la un moment dat, că se ocupă cu spălarea creierelor noastre.

New York, 25 ianuarie 2014

Share and Enjoy:
  • Print
  • Digg
  • del.icio.us
  • Facebook
  • Google Bookmarks
  • eKudos
  • email
  • LinkedIn
  • Yigg
Uncategorized , , , , ,

Daniel Barenboim şi porţile spre absolutul din muzică

«Cred în absolutul din muzică. De aceea suntem interesaţi şi azi de muzica scrisă la 1700. De aceea muzica aceea reprezintă o parte din existenţa noastră, în acelaşi mod în care muzica scrisă azi de Elliot Carter sau Pierre Boulez sau oricine altcineva este de asemenea o parte din viaţa noastră ». Păcat că nu am lansat cu prilejul acestei ediţii a Festivalului « George Enescu » nici una din cărţile lui Daniel Barenboim « A Life in Music » din 1991 sau « Everything is Connected », din 2008, ori un volum care să adune eseurile şi interviurile cu miez ale acestui titan cu faţă bonomă, care vorbeşte dumnezeieşte despre muzică şi viaţa sa în muzică.

Citeşte mai mult

Share and Enjoy:
  • Print
  • Digg
  • del.icio.us
  • Facebook
  • Google Bookmarks
  • eKudos
  • email
  • LinkedIn
  • Yigg
Enescu XX 2011 , , , , , , , , ,

BROASCA SI BARZA – Textualismul de dosar de Doina Uricariu

http://www.insemnariiesene.ro/

 

Share and Enjoy:
  • Print
  • Digg
  • del.icio.us
  • Facebook
  • Google Bookmarks
  • eKudos
  • email
  • LinkedIn
  • Yigg
Uncategorized

Dragii mei prieteni

Ce poate fi mai tonic pentru un scriitor decât să vadă cu prieteni mai vechi și alții noi, de pe atâtea meridiane, votează o carte a lui și numele lui. Și că ei nu sunt doar consătenii din București, unde m-am născut, nici colegii unui cenaclu sau prietenii de bere, ceea ce este omenesc și totuși adesea prea puțin. Cei ce au ales să voteze pe observatorcultural.ro, la SONDAJE, la Premiul publicului, dintre cărți Maxilarul inferior și Doina Uricariu mi-au scris că nu vor să devină și nu sunt prizonierii nimicului, violenței, pornografiei, agramatismelor și modelor literare fumate de decenii în alte țări și continente. Nici prizonierii fiefurilor și cabalelor în cultură. Ai țarcurilor pe vârste, promoții și temenele făcute în fața puterii. Ai slugărniciei față de de unii sau alții. Ai orgoliilor bazate pe o crasă ignoranță și un cinism fără frontiere. Ai limbajului redus la gura de canal și linia de centură.

M-ați votat din România și America, din Venezuela și până în Coreea de Sud, din Japonia, atât de încercată după cutremur, din atâtea țări europene și Basarabia mie atât de dragă, din fosta Iugoslavie și Ucraina, chiar din Volgograd, se pare și de peste tot, unde, cum îmi scria cineva i s-a tradus măcar un fragment din Maxilarul inferior, o carte a iubirii și demnității în fața istoriei și tragediilor, cum o numiți. Vă mulțumesc pentru că ați susținut această carte și, prin ea, dreptul a tot ce e mai frumos și mai bogat în sufletul omului, dreptul la memorie, la luciditate, la iubire, dreptul de a fi diferit și de a nu uita că noi suntem ceilalți. Cum spunea Rimbaud, JE EST UN AUTRE. Așa cum și Eu sunt Voi, din clipa când a început acest maraton pe care sper să-l câștigăm împreună. Această victorie ar putea confirma nu doar vindecarea unei răni, suferite de tatăl meu în al doilea Război mondial. Mușcătura istoriei și a realității așa-zis libere a însemnat obrazul fiecăruia dintre noi și îl poate desfigura pe veci sau murdări, dacă ne lăsăm în voia valurilor, modelor și manipulărilor. Nu uitați un om urât pe dinăuntru și un text urât nu înseamnă libertate. Așa mi-a scris un cititor, explicându-mi de ce iubește cartea aceasta în care un text bine scris descoperă frumusețea din lăuntrul oamenilor, puterea ei de a se salva de grozăvia dictaturilor. Demnitatea binelui și frumosului din om. Vă mulțumesc! Și nu uitați că linia de sosire este pe 28 martie, până când puteți alege și vota cartea și autorul în care credeți și vă recunoașteți.

Share and Enjoy:
  • Print
  • Digg
  • del.icio.us
  • Facebook
  • Google Bookmarks
  • eKudos
  • email
  • LinkedIn
  • Yigg
Uncategorized

Maxilarul inferior – astept comentariile voastre


Share and Enjoy:
  • Print
  • Digg
  • del.icio.us
  • Facebook
  • Google Bookmarks
  • eKudos
  • email
  • LinkedIn
  • Yigg
memorii

Un arbore genealogic

  • La nunta Prinţesei Elizabeth
  • Prima întâlnire cu M.S. regele Mihai
  • Doamna Guerrero
  • La Claridge’s Hotel
  • Un portret desenat de un copil
  • Maria Bonaparte
  • Cu verii de Luxemburg
  • Studii de artă la Paris
  • Paraşuta de mătase
  • Rochia de nuntă în vremuri de austeritate
  • Familia ducelui de Savoia-Aosta
  • Popas la Lausanne
  • „Am vorbit despre România mereu“
  • O lume care practică atâtea sporturi şi are şi creier..şi poezie

Pentru mine familia este totul. Familia chiar este un tot. N-am fost obişnuită să fac discriminări între rolul unui membru al familiei şi rolul celuilat. Am crescut într-o familie unită care la rându-i s-a născut din alte familii foarte unite. N-am făcut decât să continui acest fel de a fi trainic care mi se pare normal şi excepţional totodată.“

Acesta a fost răspunsul rostit dintr-o suflare de regina Ana când am decis că vom vorbi despre familie şi copilărie. A început să-mi povestească despre această copilărie normală, pe care a petrecut-o alături de fraţii săi, de verişori şi alţi prieteni. Nu lipseau animalele, fără îndoială.

„Am avut bucuriile noastre, am avut sufletul pe care-l are orice copil. Am avut ca toţi copiii jocurile noastre, şcoala, gândurile noastre. Am trăit o viaţă normală, o copilărie şi o tinereţe în care se pot regăsi toţi oamenii. Nu ne gândeam la viitor altfel decât toţi ceilalţi. Viitorul însemna pentru noi ziua de mâine. Trăiam de la o zi la alta şi din acest fel de a fi ţâşneau fericirea şi plenitudinea.“

Am vorbit despre acel simbol biblic proteguitor care e femeia. Care trăieşte alături de omul iubit, de familia ei, dăruindu-se. În Biblie apare acest simbol al dăruirii ardente, al contopirii cu celălalt. Am înţeles că regina Anna s-a identificat cu viaţa M.S. regele Mihai I. I-a împărtăşit credinţele, sentimentele. Au împărţit împreună aceleaşi speranţe.

Ceea ce contează în felul de a fi al unui om este atmosfera în care a fost crescut şi educat. N-a făcut decât să continue acest fel de a fi trainic care i se par normal şi excepţional totodată. A avut legături atât de strânse cu familia, aşa că nu poate să-şi imagineze că ar putea fi singură. Familia este lucrul cel mai important în viaţa noastră. Familia e singurul zid, singurul spaţiu de apărare care ne rămâne în faţa tuturor vicisitudinilor prezentului istoriei.

Regina aparţine familiei regale daneze prin mamă. Bunicul era Prinţul Waldemar, care se scrie şi Valdemar, fiul regelui Christian al IX-lea, la origine prinţ de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg. Străbunicul reginei a fost regele Danemarcei. Iar străbunica dinspre mamă era prinţesa Louise de Hesse-Kassel. Prin tată, Prinţul René de Bourbon-Parma, regina Ana se trage din Louis Philippe, regele Franţei, din ducele Robert de Parma şi soţia acestuia Maria-Antonia. Iar prin Louis-Philippe din Ludovic al XIV-lea. Pe regele Mihai, l-a cunoscut la nunta prinţesei Elizabeth. Viitoarea regină a Angliei.

La vremea când stăteam de vorbă, despre toate acestea, în noiembrie şi decembrie 1990, până înainte de Crăciun, eram privilegiatul ascultător al acestor mărturisiri în premieră. Cu mult mai târziu va apărea volumul scris de Ana de România despre viaţa ei sau interviurile televizate produse în România. Am ascultat aceste mărturisiri, rostite cu un timbru prietenos şi limpede. Fără afectarea şi stridenţele din toate dialogurile împăiate de care nu mai scăpăm.

Am descoperit acel firesc de neregăsit în lumea femeilor care au trăit în România. Aşa am înţeles una din pierderile suferite de vocea umană în comunism. Şi de ce mi-a plăcut să stau de vorbă cu oameni născuţi la începutul secolului XX. Regina îmi vorbea fără să vrea să-mi demonstreze nimic. Îmi povestea pur şi simplu. Îmi spunea exact  ceea ce credea şi când nu e rolul ei să-şi dea cu părerea. Nu trăia de dragul aparenţelor, nu-şi exhiba o altă personalitate, confecţionată ad hoc, în funcţie de interlocutor. Nu juca rolul de atotştiutoare, nu se lăuda, nu vroia să iasă în evidenţă. Lipsa aceasta de poză şi demonstrativism m-a fermecat. Felul în care era pe de-a-ntregul.

Îmi povesteşte cum am fost invitată la Londra, la căsătoria prinţesei Elizabeth cu locotenentul din marina britanică Philip al Greciei care era, prin naştere prinţ al Greciei şi al Danemarcei. “Philip e vărul meu, după cum e şi vărul regelui Mihai.”

Eu trebuie să caut şi să completez din enciclopedii şi arborii genealogici ai familiilor regale şi princiare informaţii în plus despre o mulţime de persoane cărora Regina Anna le spune pe numele mic. Philip al Greciei era fiul prinţului Andrei al Greciei, iar bunicul lui, regele George I era fratele reginei Alexandra, soţia lui Edward al VII-lea. Iar George I, să nu uităm, era fiul regelui Christian al IX-lea al Danemarcei, străbunicul reginei Ana. Am văzut de altfel aici la Versoix o fotografie din copilarie a regelui Mihai, unde apare alături de vărul său, Philip al Greciei. Dau acest arbore genealogic nu din dorinţa de a exhiba titluri şi ascendenţe, ci pentru a situa “personajele” despre care va fi vorba într-un context, după mine atotgrăitor. E ca şi cum le-am citi cartea de vizită. E un exerciţiu de recunoaştere. Sper eu, nu prea greoi.

A fost invitată la căsătoria prinţesei Elizabeth dar a declinat invitaţia în ideea că era în perioada când tocmai studia pictura şi sculptura la Paris. Fraţii Reginei Ana, la fel părinţii au răspuns invitaţiei la nuntă şi au plecat în Anglia. S-a întâmplat însă ca un văr, Jean de Luxemburg s-o invite la un “dineu dansant” organizat cu prilejul acelei căsătorii.

“Mi-au  telefonat din Anglia toţi verii şi verişoarele mele care plecaseră din Paris şi mi-au spus: “Vino, la acest dineu, pentru că va fi toata familia. Atunci am răspuns “Bine, vin”. “Şi am luat avionul pentru Londra, un Air-France. Am ajuns la aeroport şi m-am îndreptat apoi spre Claridge’s Hotel. Acolo se afla şi toată familia mea: mama, tata, fraţii mei. Am mers deci împreună. Am urcat scările, îmi aduc foarte bine aminte, la etajul al III-lea, unde se afla bătrâna mea nannie, guvernanta care se ocupa, atunci de copiii prinţesei Eugénie a Greciei. M-am dus mai întâi s-o salut pe fosta mea guvernantă. Apoi am întrebat-o unde se află părinţii mei. Mi-a spus că sunt mai jos, la etajul al II-lea, unde era strânsă întreaga familie regală a Greciei. Am coborât un etaj şi am intrat în salon. Acolo era toată familia… M-am dus mai întâi s-o îmbrăţişez pe mama, să-i dau bineţe tatei. Apoi m-am dus s-o salut pe regina-mamă Elena a României pe care o cunoşteam dinainte. Am salutat-o şi pe ea. Apoi am salutat-o pe ducesa d’Aosta, care era sora ei. Dupa aceea m-am întors ca să-l salut pe regele Greciei care era acolo împreună cu soţia sa regina Frederika. Apoi l-am văzut pe acel bărbat tânăr, înalt, care era îmbrăcat în uniformă de aviator. M-am dus în apropierea lui. Şi în loc să fac o reverenţă, am lovit din călcâie, gest de militar şi nu de domnişoară, pentru că aveam în faţa mea un general. A trebuit să-mi ridic privirea mai sus pentru că bărbatul din faţa mea era foarte înalt. Aceasta a fost prima mea întâlnire cu regele Mihai, cu El cum ar spune orice tânără. Am rămas vreo zece minute în încăperea aceea, apoi am plecat. M-am reîntors la nannie, “ma nurse”, unde erau nepoţii şi fraţii mei. În seara aceea ne-am îmbrăcat cu toţii ca să mergem la bal. De fapt la dineul acela dat de Jean de Luxemburg.“

Transcriu caseta cuvânt cu cuvânt. Nu se distinge zgomotul pantofilor uşori pe care regina-i face să se atingă, scurt, la călcâie, vrând să-mi repete salutul milităresc pe care l-a făcut cu 43 de ani în urmă. Nici foşnetul scurt al rochiei strânse o secundă de genunchii lipiţi, în mişcarea zvâcnită, rapidă. Nu se vede nici surâsul ştrengăresc, luminând chipul invadat de memorie în care s-a aprins chiar emoţia trăită atunci.

Claridge’s Hotel. În casa de pe strada Aviator Petre Creţu, numărul 9, unde m-am născut, stătea la etaj o doamnă înaltă, subţire, foarte în vârstă, pe care o iubeam foarte mult, ca şi cum ar fi fost bunica mea. Doamna Guerrero. Părinţii mei cumpăraseră apartamentul nostru de la parterul vilei, de la ea. Am şi acum acest act de vânzare-cumpărare, ca un înscris doveditor că doamna Guerrero a existat. Locuia împreună cu băiatul ei, nora, care era fosta fată în casă, o unguroaică şi nepoata ei cu care mă jucam. Simţeam că nu era prea ataşată de nepoata ei, mai mult, uneori mi se părea c-o dispreţuia, din felul în care-o striga silabisindu-i numele Vi-o-ri-ca. Turna parcă reproşuri în fiecare vocală. Cu mine stătea la povestit câte-n lună şi stele, despre Nicaragua, de unde venise foarte tânără şi cumpărase sute şi sute de hectare în România împreună cu soţul ei, expropriate fireşte. Îmi povestea despre oraşe unde stătuse în tinereţe, despre mări şi ţări şi palate, şi conace iar eu mă topeam după poveştile ei. Mi-a dăruit trei rochii de mătase brodate cu mărgele, ceva ce nu mai exista în vremea aceea decât prin cufere. Mătasea rochiilor se tăiase pe alocuri dar o ţinea în loc să nu se spulbere aţa trecută prin păienjenişul de mărgele care desenau, spectaculos pentru mine, flori, ferigi şi cozi de păun, într-un desen pe care atunci nu-l numeam exotic, cum fac acum. Când mi le-a dăruit, mi-a spus apăsat tu ştii să le preţuieşti. Iar eu le-am preţuit foarte bine, aşa că le-am deşirat şi spintecat, ca să fac costume pentru spectacolele mele de teatru din cartier, la care erau adunaţi toţi copiii. Fireşte că am ţinut-o la curent cu ceea ce făceam şi m-a încurajat, fiind spectatoarea fidelă a tuturor aceste piese de teatru pe care le inventam, până ce au plecat cu toţii în Nicaragua sau în Uruguay, înainte ca eu să încep să merg la şcoală. Venea la mine în vizită şi mă învăţase cum trebuie să primeşti pe cineva în vizită. Se purta ca şi cum aş fi fost un om mare. Iar mie îmi plăcea să intru în jocul ei, s-o poftesc la masa din sufragerie, să trag scaunele cu speteze înalte brâncoveneşti, mult prea grele pentru mine, lipite de tăblia mesei, ca să ne putem aşeza. O serveam cu cartofi de ciocolată din cei făcuţi de Frau Rostotzky, prima mea profesoară de germană sau Fraulein. Sau îi ofeream prăjituri făcute de doamna Solomon, cum n-am mai văzut la nimeni, cărora li se spunea minciunele, pudrate cu zahăr, subţiri cât pielea de şarpe abandonată deasupra ţărânii, în dreptul unei găuri ca un deget mai gros. Mă fascinase această piele lepădată de şarpe pe care am văzut-o prima oară, în livada de la Băneasa.

Într-o zi când îmi povestea despre un hotel unde dădeai peste regi şi regine, unde mergeau şi regii noştri, am auzit-o repetând de mai multe ori Claridge’s Hotel, de parcă aş fi simţit o bomboană fondant alunecând pe smalţul dinţilor mei de lapte. Era o împreunare sonoră, câteva cuvinte lipite într-un murmur uluitor sau faptul că-mi povestea despre regi şi regine îmi aprindea imaginaţia. Şi totuşi. Sunau teribil rostogolindu-se l-urile şi r-urile când îmi povestea cum era să-ţi bei ceaiul, la Claridge’s Hotel, la Londra.

Mult mai târziu după convorbirile de la Versoix, aveam să ştiu mai multe şi să văd cu ochii mei hotelul acesta din Londra, aflat în zona Mayfair, la colţul sau intersecţia  unde Davies Street întâlneşte Brook Street. Cu arhitectura lui stil Edward… Am văzut o mulţime de fotografii cu tot felul de regi şi regine, principi şi principese, în rochii lungi, de seară sau îmbrăcate obişnuit. Se spune că ar fi o extensie a Palatului Buckingam din pricină că a fost frecventat şi mai este şi azi de o mulţime de reprezentanţi ai familiei regale engleze şi ai altor case regale. Dovadă cu cine s-a întâlnit la Claridge’s Hotel Prinţesa Anne, în 1947.

E o clădire imensă cu faţada roşie-sângerie, din cele care, fiind construite pe colţ îţi dau senzaţia de vapor care înaintează spre tine. Zidurile cărămizii, de culoarea căpşunilor ruginite, parcă ar despica aerul în înaintare, cu acea vălurire creată de bowindouri şi ferestrele înalte ce dau în balcoane, cu grilaje urmând caligrafia ascuţit geometrică a fierului forjat din Art Deco.

Numele celebru, de mai multă vreme, vine de la un domn şi o doamnă care au fost proprietarii hotelului, cumpărându-l de la cel ce i-a pus temelia şi care l-a construit, botezându-l Mivart’s Hotel. La numele ăsta, mi se strepezesc dinţii. Parcă aş mesteca o corcoduşă verde. Reputaţia hotelului a crescut, nu doar dimensiunile lui, dacă ne gândim că în 1860, Împărăteasa Eugenia se întâlneşte aici cu Regina Victoria, ceea ce afli imediat din prospectul hotelului sau al ghidurilor serioase. Apoi proprietarul se schimbă şi hotelul e cumpărat de un impresar de teatru cu mulţi bani, pe nume Richard d’Oyly Carte. Îl cumpără şi-l dărâmă şi construieşte cu o firmă de arhitecţi George Trollope & Sons exact transatlaticul Claridge’s Hotel, în care Prinţesa Anna de Burbon-Parma l-a întâlnit pe regele Mihai prima oară.

În forma pe care i-o vedem şi azi. Înfăţişarea lui actuală e aceea cu care s-a deschis în 1898, acum mai bine de un secol, cu anume extinderi şi amenajări ulterioare. Fireşte restaurată, întreţinută cu mare grijă. Toate capitalele mari europene şi America ţin cu dinţii de patrimoniul architectural şi nici nu le trece prin cap să renunţe la aceste vechituri, cum le numesc întreprinzătorii din România care rad de pe faţa pământului architectura istorică, într-o voioşie, ca să ne umple de prospăturile lor sub formă de blocuri oribile, desfigurante.

Unde să fie încăperile despre care mi-a povestit Regina Ana? Şi cum s-a creat atmosfera dintre ziduri, în aşa fel ca să se simte ca acasă aici toţi reprezentanţii aristocraţiei, mai ales după cel de-al doilea război mondial? Băiatul lui Richard D’Oyly Carte, pe nume Rupert D’Oyly Carte, s-a priceput la afaceri, dezvoltând un stil, un mod de a fi, sentimentul coeziunii unei civilizaţii.

Secolul XX a produs o mulţime de răsturnări de situaţii, abdicarea şi exilul atâtor monarhi, iar cel de-al doilea război mondial a fost urmat de atătea republici care au luat locul monarhiilor, în zona intrată sub influenţa sovietică. Regele Petru al II-lea al Iugoslaviei, Karadordevic, despre care am citit o carte, chiar la Versoix, şi soţia lui au stat în exil la Claridge’s Hotel, unde au ocupat apartamentul 212. Acest apartament va fi cedat de Regatul Unit Iugoslaviei vreme de o zi, în 17 iunie 1945, pentru ca prinţul Alexandru să se nască pe pământ iugoslav.

Într-un articol publicat în 25 octombrie 1991, în ziarul “Globus“ de la Zagreb intitulat A Regal Bid Too Far, Prinţul Alexandru povesteşte: “I was born on Yugoslavian territory, at Claridge’s Hotel in London, on June 17, and this was done in agreement with British government.“ Hotelul adăposteşte o mulţime de asemenea istorii. Aici s-au întâlnit în mare taină, după şase ani de la al doilea război mondial, Konrad Adenauer, cancelarul Republicii Federale Germania şi Nahum Goldmann, Preşedintele Congresului Mondial al Evreilor, World Jewish Congress, şi au început negocierile cu privire la despăgubirile ce urmau să fie acordate celor ce au supravieţuit Holocaustului.

Hotelul e o bijuterie Art Deco, pe care o pune în evidenţă pavimentul de marmură, ca o mătase, cu model geometric alb-negru format din romburi, înconjurate cu o bordură lată de dreptunghiuri alb-negre. Nu lipsesc pilaştrii, jocul de colonade. Scara cu balustrade de metal în desen Art Deco e somptuoasă, iar tavanele înalte au o mulţime de ornamente din stucco şi nelipsitele lampadare de cristal, între care, ameţitor mi se pare, marele lampadar dintr-unul din saloanele de recepţie care arată ca o crizantemă uriaşă, bătută, cu sute de petale şerpuitoare din sticlă. Casetate, în geometrii dreptunghiulare, te întâmpină oglinzile bizotate deasupra şemineelor, şi din băile ce fac risipă de marmură, în apartamentele de lux. Ce să mai spun de eleganţa uşilor cu sticlă bizotată, desenate, în partea superioară, în arc de cerc, decupate de ghirlandele Art Deco, în care se scaldă lumina naturală sau aceea a lampadarelor, în buchete imense de reflexe. În apartamentul regal, tronează acel pian care a aparţinut lui Sir Arthur Sullivan şi lui W. S. Gilbert, care au cântat la el şi au compus şiragul de imnuri, opere comice şi operete până ce s-au despărţit dintr-o ceartă pentru un… covor. Pianul l-au dăruit lui Richard D Oyly Carte, care i-a susţinut în colaborarea lor, răsplătită cu multe onoruri meritate, de regina Victoria. Stilul victorian şi-a adjudecat, prin creaţiile lor, un blazon inconfundabil şi în muzică.

Am observat că poţi identifica, din afară, destinul monarhiilor cu asemenea spectacole de operetă. Ca şi cum s-ar desfăşura pe o scenă. De mult, nu mai pot împărtăşi asemenea credinţă şi iluzia de glamour. Petru al II-lea ajunge rege, la 11 ani, după asasinarea tatălui său, la Marsilia. S-a păstrat filmul convoiului regal imens, cu imaginea regelui Alexandru, salutând, din automobilul decapotabil, unde stă pe bancheta din spate lângă ministrul de externe Barthou, mulţimile, venite să-l întâmpine.

Cu nici un minut înainte să fie ucis, pelicula surprinde un soi de oftat fericit, de liniştire, ceva în genul că lucrurile sunt pe făgaşul cel bun. Chipul regelui, cu bărbia înălţată o secundă, cu gâtul ridicat din gulerul cămăşii şi tunicii de paradă, e vizibil, în prim plan, şi ni se arată destins, aşa cum se umple instantaneu de pace şi frumuseţe. Urmează glontele. Haosul gărzilor, caii fornăind, bulucirea a zeci şi zeci de persoane şi acelaşi chip stând strâmb, ofilit pe perna automobilului, în timp ce o mână îi pipăie carotida şi atinge moartea.

Sub potcoavele cailor înnebuniţi şi picioarele mulţimii, întoarsă pe dos de oamenii de ordine, se zăreşte trupul mototolit al ucigaşului, omorât pe loc. Apoi pe ecran trece automobilul funerar desenat ca o caleaşcă înzorzonată, cu uriaşe portiere de sticlă, ca nişte ferestre, prin se vede coşciugul.

Dar mai presus de stil, hotelul inspiră o civilizaţie bine aşezată, atentă să nu încalce demnitatea nimănui, să nu agreseze, să nu ştirbească armonia, diplomaţia ca mod de a fi. Se spune că, la un moment dat, apartamentul regal al hotelului a fost cerut simultan de doi regi. Cei de la rezervări au avut prezenţa de spirit de a spune că nu este disponibil, având, chipurile, nişte probleme de rezolvat la tavan. Apoi au oferit celor două capete încoronate apartamentele cele mai bune şi astfel nu s-a produs nici un conflict. Nu ştiu dacă atunci sau altădată, când s-a cerut telefonic legătura cu regele, cel de la recepţie ar fi întrebat cu o voce deloc afectată Care dintre regi?

Din povestirea Reginei Ana reţin amănuntul că o cunoştea dinainte pe regina-mamă Elena. A întâlnit-o pe regina Elena deseori la Paris, când erau copii. Pentru că regina Elena e… vară cu Principesa Margareth, mama celei ce va deveni soţia regelui Mihai. Venea la Paris s-o vadă pe mama ei, prinţesa Margareth a Danemarcei, fiica prinţului Valdemar al Danemarcei… care era fratele lui William, prinţ de Schleswig-Holstein-Glücksburg, devenit sub numele de George I, rege al Greciei.

“Regina Elena venea la Paris să-i vadă pe mama, pe tata. Venea să-i vadă de asemenea pe regele George al Greciei şi pe soţia prinţului George al Greciei şi Danemarcei, născută prinţesa Maria Bonaparte”, o cercetatoare şi scriitoare foarte cunoscută care a lucrat mult cu Freud…fiica prinţului Roland Bonaparte, descendentă din Împăratul Napoleon I Bonaparte. Regina Ana îşi continuă evocarea şi casetele minuscule se rotesc în reportofon. Le schimb, când un foşnet de folie de plastic răsucită, mă anunţă că mosorul casetei e gol.

“Maria Bonaparte locuia cu prinţul George al Greciei şi Danemarcei, soţul ei, chiar în faţa apartamentului nostru din Paris. Noi locuiam într-o casă la etajul V, unde aveam un apartament. Ei aveau o casă mare pe partea cealaltă a străzii, situată chiar în faţa apartamentului nostru. Acolo venea adesea regina Elena să-l vadă pe unchiul ei George, pe mama şi pe tata.

Aşa am cunoscut-o. Vorbea mereu despre copilul eu, despre un băiat mic. Atunci mi-era foarte milă de ea, auzind-o cum povesteste despre acel băiat mic. Pentru că nimic nu este mai oribil şi mai îngrozitor decât să fii despărţită şi obligată să trăieşti departe de copiii tăi. O mai vedeam o dată pe an, la Villa Sparta, unde locuia, în apropierea Florenţei. Mă cuprindea mereu un soi de regret, când o întâlneam, ştiind că există oameni şi situaţii care separă familii. Iar acest regret era profund căci aveam exemplul familiei mele, unde toţi erau atât de apropiaţi şi legaţi unul de altul.“

Întrebarea mea sare peste timp, pornind de la ideea că nu a venit la nunta Principesei Elizabeth din pricina studiilor de sculptură, de artă. A făcut studii  de artă la Paris. Cum a trăit în această capitală a artelor… în anii aceia de după suprarealism?

“Aveam la început un apartament. După război mama a vândut apartamentul şi au plecat să locuiasca la Villefranche sur Mer, în apropiere de Monte Carlo şi de Nisa. Atunci când locuiau la Paris era acolo şi unul din verişori, principele de Luxemburg.“

Aflu că toţi copiii Principelui de Bourbon, au fost, aş putea spune, crescuţi şi la Luxemburg, unde mergeau în fiecare an, în vacanţele mici, de Paşte şi la Crăciun. Că verii de Luxemburg urmau şi ei cursuri de arte plastice, de pictură, cu un excelent profesor şi sculptor de animale, un profesor din Luxemburg, celebru la vremea aceea. Din păcate regina Ana nu-şi aminteşte  numele lui. Dacă era profesor la Academia de Arte din Viena, aş fi ştiut că e vorba de Fritz Behn…

Vărul de Luxemburg, nu altul decât prinţul Jean de Luxemburg, mai târziu Marele Duce. A luat-o pe principesa Ana şi, împreună cu celelalte două verişoare de Luxemburg, locuiau într-o mică pensiune, nu-şi aminteşte numele ei, însoţiţi de guvernanta celor două verişoare. Urmau cu toţii cursurile de arte plastice la Louvre şi, de asemenea, făceau cursuri la Jardin des Plantes pentru a studia animalele. Profesorul era un sculptor celebru din Luxemburg.

Cu toţii au învăţat arta sculpturii şi au sculptat.

Numai că trebuie spus că, înainte de Paris, Anna de Bourbon-Parma a studiat artele în America, la Parson.

Aşa că vrea să-mi vorbească mai întâi de perioada consacrată desenului. A desenat enorm. Mai ales dacă desenezi animale, trebuie să le cunoşti mişcarea, gesturile, trebuie să stăpâneşti structurile anatomice. Trebuie descoperită fizionomia, linia specifică… Apoi a sculptat în lut, dar nu multă vreme pentru că şi-a întrerupt studiile la un moment dat…

A desenat peisaje, animale. Nu a desenat niciodată persoane. În schimb a desenat corpul omenesc. Când spune că nu a desenat persoane se referă la portret. A desenat cu mare plăcere corpul omenesc, mişcarea, tensiunile trupului eliberate în gesturi. Nimic nu este mai frumos decât corpul omenesc. Marile opere ale sculptorilor, desenele, schiţele pentru marile picturi murale, pentru tapiserii sunt extraordinare. În fiecare din ele, descoperi o altă ipostază a acestei anatomii ce ţine de miracol. E un miracol al naturii, al făptuirilor lui Dumnezeu.

Ne intoarcem la căsătoria Prinţesei Elizabeth. Sunt mirată că nu a participat la oficierea căsătoriei. Era un eveniment, după atâta război şi austeritate.

Doar faptul că a apucat să spună că nu vine să fi contat? Şi totuşi îmi descrie alaiul de la Buckingham Palace la Westminster Abbey, amănunţit, ca şi cum l-ar fi privit cu acel ochi de pasăre, invocat în perpectivele panoramice, în vederile de sus.

Nu vorbea filosoful de cele două vederi sau perspective cu care descoperi lumea, cea de vultur, de sus, atotcuprinzătoare, şi cea de la înălţimea firului de iarbă şi a mâlului din mlaştină,  ce te procopseşte cu vederea broaştei.

A fost la nuntă dar a văzut-o din afara ei, de undeva de sus. Mătuşa Maria Bonaparte, prinţesă a Greciei şi prinţesa Eugénie, fiica ei, aveau o cameră, unde puteau merge copiii prinţesei Eugénie, însoţiţi de guvernantă, de acea nannie care fusese guvernanta Principesei Ana, în copilărie. Camera se afla chiar în Palatul Buckingham. Aşa că a văzut ceremonia invariabilă în căsătoriile familiei regale din clipa plecării de la palatul Buckingham – domiciliul din Londra a regilor Angliei – spre celebra Westminster Abbaye. Acolo mireasa e întâmpinată de arhiepiscopul de Canterbury. Când se termină ceremonia, tinerii căsătoriţi se întorc la Palatul Buckingham pentru a apărea în balcon. Apoi merg în sala tronului, unde fac cuvenita fotografie de familie. “Aşa că am privit ceremonia căsătoriei, atât cât s-a putut vedea de la acea fereastră a palatului Buckingham. A fost ca de obicei. A văzut caleaşca aurită şi caii nerăbdători să plece, tropăind cu picioarele din faţă… Apoi se auzea muzica. Nu era voie să deschidem fereastra, care dădea în curtea Palatului Buckingham. Pentru noi totul arăta ca o legendă miraculoasă, ca o scenă dintr-un basm.”

O întreb pe regina Ana, un lucru indiscret, probabil, anume dacă se gândea sau visa la căsătorie privind-o pe aceea a prinţesei Elizabeth. Şi îmi dau seama că ştiu de fapt răspunsul. Nu, nu se gândea, era atât de preocupată de studiile pariziene…

“N-am fost niciodată o tânără preocupată de ideea căsătoriei. Eram atunci foarte interesată de ceea ce fac eu. Pentru mine căsătoria e un lucru scris undeva în ceruri. Ştiam că într-o zi voi întâlni bărbatul care-mi este destinat. Şi că nu trebuie ca eu să-l caut. La un moment dat, când nici nu te aştepţi, se petrece această întâlnire care va uni la bine şi la rău două fiinţe.”

Înainte de căsătorie, Prinţul Philip a trebuit să renunţe la titlurile sale daneze şi să treacă de la religia ortodoxă a grecilor la Anglicanism. Mă gândesc o fracţiune de secundă cum era după război, în România, ce mi s-a spus despre cartele, raţionalizarea produselor alimentare, despre seceta cumplită şi foametea din anii 46-47. Despre colindatul pe la mori, spre Giurgiu, Călăraşi, pe unde mai erau grânare, după făină şi porumb.

Tata mi-a povestit despre mătasea ecru a unei paraşute, o pradă a lui de război, care le făcuse fericite pe surorile lui, odată transformată în bluze brodate. Despre cupoanele şi metrajele la care avea dreptul ca ofiţer pe care le împărţea între mama şi ele. Avusese cai şi cumpărase înainte să plece pe front harnaşamente de piele, şei din cele mai bune dar când s-a aflat că e grav rănit, la gândul că nu le va mai folosi niciodată, cineva le-a vândut. Au dispărut maşinile lui de scris, o mulţime de lucruri. A trebuit să-şi ascundă săbiile de Toledo, de paradă, considerate arme albe, căci trebuiau predate.

După 1990, anticariatele şi magazinele de antichităţi s-au umplut de decoraţii, uniforme şi săbii, de tot soiul de amintiri din război. Am văzut şi câteva mantii ale Ordinului Mihai Viteazul. Primele vestigii din al doilea război mondial au intrat pe piaţa europeană, aduse tocmai din Rusia, fostă sovietică. Uniformele sovietice se vindeau bine în Europa Occidentală. Am văzut tocmai sus pe culmea de la San Michele un tânăr care purta o manta lungă şi cizme şi arăta cui avea chef să intre în vorbă două găuri de gloanţe în stofa kaki, ruginită la culoare, pe unde trecuse sămânţa de moarte. Un văr al meu născut în Basarabia, ajunsese comandant de vas în Kamciatka şi m-am trezit cu el la Bucureşti, cu o pungă de chipiuri şi galoane de generali şi cutii cu icre negre şi de Manciuria pe care le ducea spre porturile occidentale. Nici nu m-am uitat la uniforme. În schimb, am mâncat cu poftă cu toţii icrele ca de chihlimbar roşu, precum cel pe care-l avem la Buzău, din cutiile cu care mi-a umplut frigiderul, imediat după 1990. N-am păstrat cele trei blănuri de urs cu capul împăiat şi ochi din mărgele uriaşe, de pus pe jos în living, în dormitor.Aveam să descopăr acest tip de design interior, aglomerat de blănuri de animale, în fotografiile reginei Maria de la Palatul Cotrceni…

O mulţime de chipiuri, petliţe, decoraţii, din cele ce atârnau pe pieptul ofiţerilor sovietici, la parăzi, am descoperit în magazinele de antichităţi de la Paris până la New York. Căşti de metal, măşti de gaze, cutii verzi de tablă însoţind motocicletele şi maşinile militare, rucsacuri, cizme înalte de piele cu carâmbii subţiri, şi şnururi, elegante. Pantalonii cu pulpane largi îngustându-se brusc de la genunchi, din stofă, piele de căprioară, cum am văzut şi în şifonier la tata.

Ce n-am văzut pe pieptul lui şi îi mulţumesc pentru asta sunt şiragurile de decoraţii de la parăzi, ca ardeii roşii îngrămădiţi pe sfoară la uscat. Nu ştiu de ce am avut alergie la pieptul strivit de decoraţii, de la parăzi. Şi tata fusese decorat dar nu făcuse caz niciodată cu asemenea dovezi. Apoi când am început să merg la mormântul lui, la Cimitirul Eroilor, la Ghencea Militar, am suferit teribil să-i văd pe mulţi pensionari, bărbaţi în vârstă, cu câte o decoraţie prinsă de haina uzată a unui costum sau palton, adunaţi pe lângă parastase sau la intrare, aşteptând să primească un pachet de pomană, un pahar de plastic cu colivă.

În schimb mi-e foarte dragă uniforma de pilot pe care o am de la tata, cu o mulţime de fermoare. E măsura lui, ca şi crucea săpată într-un unic bloc de marmură, de la Cimitirul Ghencea Militar. Are exact înălţimea lui şi stă drept în picioare. De departe, blocul de marmură alb e ca un ofiţer în uniformă de camuflaj, albă, pe vreme de iarnă cu zăpadă.

Când a fost nunta Principesei Elizabeth era o toamnă rece şi umedă. Dar în dimineaţa de 20 noiembrie, ploaia s-a oprit la orele 7 a. m. Există o mulţime de mărturii despre această nuntă de basm, povestite de doamnele de mai târziu care s-au numărat între cele opt domnişoare de onoare. De biografii autorizaţi ai viitoarei regine a Angliei, de ziarişti. Fotografii există o mulţime şi nici filmele documentare nu lipsesc. Există o serie de legende care povestesc cum o înaltă faţă bisericească, prezentă la ceremonia religioasă, nu altul decât arhiepiscopul, ar fi spus că nunta nu a fost diferită de aceea a unei perechi obişnuite dintr-un colţ al Angliei, unde vin toţi locuitorii dintr-o zonă. O zonă destul de populată totuşi, dacă ne gândim că au fost de faţă 2500 de invitaţi. Cuvintele exagerează când vor să dovedească un neadevăr, sar peste cal, cum se spune. Cu siguranţă a existat dorinţa de a crea impresia că nunta fiicei regelui nu încalcă principiile austerităţii de după război. Că nu sfidează printr-o opulenţă ostentativă. A fost însă ca de obicei iar tradiţia, se ştie, nu afişează nimic strident, în faţa oamenilor, cum fac de regulă, parveniţii, les nouveaux riches. În acelaşi timp, toată lumea îşi dorea câteva ceasuri feerice, un basm în plină realitate.

Erau însă câteva considerente pe care nimeni nu-şi permitea să le încalce. Nu puteau fi invitate la nuntă persoanele care avuseseră legături cu nazişti, fie ele doar economice. Drept care surorile cele trei ale mirelui, căsătorite cu aristocraţi germani, care fuseseră în anturajul naziştilor, nu vor fi invitate. N-a fost invitat nici ducele de Windsor care abdicase în 1936, din pricina iubirii pentru o americancă, de două ori divorţată. Solidară cu el, mătuşa viitoarei regine, Principesa Mary, nu a venit la nuntă pe motive de sănătate, cum a ţinut să precizeze.

Era austeritate, de bună seamă, lumea folosea cartele şi cupoane pentru tot felul de produse.

De la fereastra Palatului Buckingham, principesa Ana vede caleaşca aurită, caii şi rochia somptuoasă, de mătase de culoarea fildeşului. Trena e lungă iar pe cap, voalul de cununie e brodat o minune, ca şi rochia de altfel, la care se spune că au lucrat vreme de şapte săptămâni, trei sute cincizeci de fete ca să deseneze, cu cele 10 000 de perle şi boabele de cristal, ghirlande fine, flori şi frunze vaporoase. Şi mătasea rochiei trebuia să asculte de anume prerogative şi restricţii. Se cumpăra pe cupoane, în cantităţi raţionalizaze. Drept care viitoarea mireasă a primit din toate colţurile Angliei asemenea cupoane iar guvernul i-a dăruit la rându-i două sute de cupoane. În plus nici vorbă să fie folosită mătasea de la viermi de mătase din Italia şi Japonia, singurii agreaţi fiind cei din China. Anglia suferise mari pierderi, austeritatea era lege. Dar toţi englezii şi-au dorit basmul acestei nunţi, o evadare din cenuşiu. Mirii erau frumoşi, strălucitori, la cei 21 şi 26 de ani, cât împliniseră. Lumea vroia să trăiască sărbătoarea, era obosită de amintirea raidurilor de avioane, de pierderile umane, de restricţii peste restricţii.

Se spune că la nunta Principesei Elizabeth cei două mii cinci sute de invitaţi şi-ar fi scos, după ani, bijuterii şi podoabe vestimentare păstrate în seifuri şi dulapuri. Regina Iuliana a Olandei n-a ezitat să adauge şi o mică răutate referindu-se la invitaţi, care par să nu fi avut vremea să cureţe vestigiile arborate. Că se pierduse obişnuinţa, e limpede din faptul că tiara ce va fi purtată de mireasă la nuntă, ce fusese a Reginei Mary, a fost reparată în ultimul moment, căci n-o mai purtase nimeni de mult. Tot aşa un şirag dublu de perle, pe care Principesa dorea neapărat să-l poarte, fusese uitat într-un palat şi a fost nevoie să fie recuperate, în ultima clipă, cu multă greutate, căci străzile erau înţesate de mulţimea care se adunase cu peste douăzeci de ore înainte de eveniment, afară, şi aştepta, fără să se sinchisească de ploaie, de frig sau de oboseala de a sta în picioare. S-a spus că la nunta aceea, regele George al VI-lea, i-a predat într-un anume sens fiicei, pe care a condus-o la altar, o parte din autoritatea poziţiei sale. Voalul de mireasă nu a schimbat doar un statut personal.

Citesc în 2007 un întreg articol despre expoziţia ce se va deschide cu prilejul sărbătoririi a şase decenii de la nunta Reginei Elizabeth.Vor fi expuse rochia, voalul, elemente decorative, darurile primite, şi cele îndrăgite şi cele socotite fără imaginaţie ori nepotrivite. Fireşte fotografii, bijuterii, documente poate şi indexul de invitaţi.

Ce repede a trecut timpul de la nunta princiară până la jubileul ei de şaizeci de ani. De la sărbătoarea trăită, la fragmente din ea şi documente ori înscrisuri care certifică adevărul de basm într-o expoziţie. Ce straniu mi s-a părut, cu mult timp în urmă să citesc pe un disc titlul Tablouri dintr-o expoziţie dat unei piese muzicale a lui Mussorgsky.

Peste un an şi Regele Mihai şi Regina Ana îşi vor sărbători, în 2008, nunta de diamant. Am invitaţie dar nu pot merge căci mi-am scrântit o gleznă şi nu pot purta pantofi eleganţi cu toc înalt. Am regretat că n-am mers, a doua zi, când o prietenă ambasadoare şi Preşedintele Emil Constantinescu şi Nadia, soţia lui, mi-au povestit cât de emoţionant a fost.

“L-aţi întâlnit deci pe M.S. regele Mihai pentru prima oară într-o încăpere aflată la al II-lea etaj al hotelului Claridge.”

“La al II-lea etaj pentru că a trebuit să cobor…”

“Când s-a petrecut următoarea întâlnire?”

“Asta s-a întâmplat la dineul organizat la ambasada Luxemburgului de la Londra, de marele duce moştenitor Jean de Luxemburg, unde am mers cu verii şi verişoarele noastre. La acea sărbătoare la care fusesem chemată prin telefon de la Paris. Erau foarte mulţi veri şi verişoare veniţi de peste tot, din toate familiile regale. Ceea ce m-a frapat atunci a fost faptul că regele Mihai nu dansa. A dansat un singur dans, un vals cred că era, şi asta a fost totul. Noi ceilalţi dansam foarte mult. Mi s-a părut cu totul deosebit acest bărbat tânăr care avea  ţinuta demnă şi care părea să nu fie obişnuit cu asemenea gen de petreceri.”

“Credeţi că nu-i plăcea să danseze?”

“Nu cred asta. Pentru că este o fire extrem de muzicală, un om care adoră muzica. Cântă la pian. Ar asculta muzică mereu. Dar nu era obişnuit să se distreze astfel.”

“Îi plăcea să converseze? Sau stătea retras preferând să-i privească pe ceilalţi?”

“Nu stătea de vorbă cu multă lume. Dar nu era nici o fire retrasă. Nu era un dansator. Atât. Spre deosebire de ceilalţi veri ai mei.”

Aceasta a fost cea de-a doua întâlnire. S-au văzut şi după acel dineu. Au mers la fratele Principesei Ana, Michael care era paraşutist. Purta uniformă. Au mers cu toţi verii şi verişoarele din familie la cinema.

Regele Mihai se simţea în largul său în această companie. Cinematograful englez, filmele erau excelente. Mergeau împreună la cinema, regele Mihai, fratele principesei Ana,  Michael,  şi celălalt frate, Andrew sau Andre,  şi câţiva veri şi verişoare de Luxemburg. Mergeau în “bandă”, în grup, ca să folosesc o expresie mai sobră. Mergeau şi la teatru. Au văzut atunci şi music-hall-uri care erau la modă. Ceea ce era extraordinar, pe lângă faptul că erau împreună cu toţii şi vedeau atâtea lucruri minunate, era faptul că fiind cu regele României şi cu verii care erau prinţii de Luxemburg, nu era nevoie să stea la coadă. Pentru tinerii, care trăiau în Franţa, şi la Paris pe deasupra, lucrul acesta era ceva excepţional.

În Anglia se simţeau ca într-o sferă diferită, un fel de clopot de sticlă uriaş cât Regatul Unit. Cu alte cutume. Regina Ana nu-şi aminteşte ce filme au văzut ci doar starea de efuziune, de bine necondiţionat de nimic din acele zile de început de iarnă londoneze.

Era o stare anume… O binecuvântată libertate. Un soi de vacanţă neaşteptată. De la film sau spectacol mergeau la un dineu, se întorceau la Claridge’s Hotel împreună. Verii de Luxemburg se întorceau acasă la ei, pentru că aveau o casă în Anglia. Fireşte, trebuia să se întoarcă şi Principesa Ana la Paris. Dar întoarcerea părea imposibilă din cauza grevei. Atunci regele Mihai i-a spus: “De ce nu mergi împreună cu noi, cu mine şi cu mama mea la Lausanne? Acolo vom aştepta până se termină greva şi de la Lausanne vei putea pleca la Paris”.  Ideea i s-a părut excelentă. În plus era pentru prima oară în viaţă, când ar fi zburat cu un avion particular. Regele Mihai avea un pilot. Îl chema Udriţschi. De altfel regele Mihai putea fi el însuşi pilot sau co-pilot. Stătea în spate. În avion era şi regina Elena. Nu-şi mai aduce aminte dacă mai era şi altcineva. Era atât de tulburată de acest prim zbor cu un avion particular. Au zburat de la Londra la Geneva. De la Geneva au mers cu maşina până la Lausanne.  Era un avion cumpărat de rege cu un an înainte, în 1946, un Beechcraft, marcă celebră, luat de la englezi, care-l primiseră de la americani, cărora le plăteau rate lunare. Un avion civil folosit însă şi pentru misiuni militare.

Am văzut fotografii acestui avion, în albumele de la Versoix, şi în apropierea lui, pe regina Elena şi pe sora ei Principesa Irina şi pe fiul ei Amedeo, am făcut xerocopii după asemenea imagini. Pe avion scria cu litere mari YR-MIT, codul de înmatriculare pentru România, după care urmau iniţialele, M, de la regele Mihai, I, de la Ioaniţiu, coleg de clasă şi pe urmă secretarul privat al regelui, iat T de la Traian Udriţschi, pilotul care l-a învăţat pe rege să zboare cu avionul în 1942.

“ Ne-a însoţit şi mama la Lausanne.” A venit atunci şi Principesa Margareth. Şi brusc, revine. Îşi aduce, chiar în clipa aceasta, aminte că în avion se afla şi ducesa d’Aosta, sora reginei Elena, prinţesa Irène a Greciei şi Danemarcei, căreia i se spunea Tim. A devenit ducesă d’Aosta, după ce s-a căsătorit, în 1939, cu Prinţul Aimone de Savoja-Aosta, Duce de Spoletto. În 1944, soţul ei a primit titlul de Duce de Aosta pe care l-a purtat până la moartea sa, în 1948. Ducelui d’Aosta i se spunea Bob, în familie. Era fiul ducelui Emmanuel d’Aosta şi al Principesei Helene a Franţei, fiica lui Philip, contele Parisului care era fiul cel mare al regelui Louis Philippe I al Franţei.

Sora reginei-mamă Elena a României, prinţesa Irène a avut cu soţul ei un băiat, pe Amadeo de Aosta, căruia i se spunea Deo. Era născut în 1943. La moartea tatălui său, în 1948, micuţul Amadeo de Aosta a devenit duce. Ducele Amadeo era nepotul reginei Elena şi văr primar cu regele Mihai. Acum îşi aminteşte foarte bine. În avionul care zbura dinspre Anglia spre Elveţia mai erau şi ducesa d’Aosta cu fiul ei Amadeo, prinţul Deo.

Am văzut multe fotografii la Versoix cu prinţesa Irina de Aosta care era mai mare cu opt ani decât sora ei. Apar de multe ori împreună. Au aceleaşă siluete subţiri şi, în fotografiile de vară, poartă rochii de mătase cu flori, pe care le spulberă în dreptul genunchilor briza de pe faleză sau mişcarea unei alice de avion. În multe fotografii îşi duc băieţii de mână. Încheietura mâinii are o încordare pe care o surprinde aparatul de fotografiat, acea fâşie albă, pe care o vezi când strângi mâna cuiva. Deo e un copil orfan prea devreme iar Mihai e un copil cu pantaloni albi, scurţi şi are un plasture pe picior şi Regina-mamă îl însoţeşte la Încoronare.

Principesa Irena a Greciei era cel de-al cincilea copil al regelui Constantin I al Greciei şi al soţiei acestuia, Principesa Sophie a Prusiei. S-a născut în 1904, după fraţii ei, George, născut în 1890 şi Alexandru, născut în 1893, care vor ajunge regi ai Greciei. Apoi au venit pe lume Principesa Elena, în 1896, apoi Prinţul Paul, în 1901, apoi s-a născut Principesa Irina şi, opt ani mai târziu, sora cea mai mică, născută în 1913, Katherine. Soţul Principesei Irene sau Irina devine cel de-al 4-lea Duce de Aosta, după moartea fratelui său mai mare. Sub numele de Tomislav al II-lea, e proclamat rege al statului independent Croaţia. În toamna anului 1943, renunţă la coroană, după ieşirea Italiei din război.

Cred că se ştie mai puţin faptul că sora Reginei Elena a fost dusă de nazişti împreună cu fiul ei într-un câmp de concentrare în Austria şi apoi în Polonia, de unde a fost eliberată de francezi. Rămâne văduvă în 1948, când soţul ei moare la Buenos Aires. Băiatul ei devine Duce De Aosta, după moartea tatălui său. Principesa Irina de Aosta se stinge din viaţă, la şaptezeci de ani, în 1974, la Fiesole, în Italia, după o suferinţă îndelungată. Din necrologul ei, publicat în the “New York Times”, în 15 aprilie 1974, am aflat că a servit în Crucea Roşie Internaţională, între anii1941-1942.

Fotografiile din albume în care apar cele două surori pun alături două chipuri ce seamănă, păstrând un aer de familie inconfundabil. Sunt câteva portrete duble, făcute de Bassano, cu negativele pe sticlă, în care cele două surori au aceeaşi coafură, cu părul tuns scurt şi două onduleuri lipite de pielea obrazului, lângă ureche.

Mereu descopăr cum încet-încet, cu trecerea anilor, o dăltiţă invizibilă ciopleşte, în rotunjimea obrajilor şi pomeţi, un contur ascuţindu-se. Te uiţi la buchetele florilor de leandru şi la muşcate. O vreme, poţi să vezi trecerea, timpul fraged şi cel ce se usucă, împreună.

La întoarcerea din Anglia, regele Mihai, regina-mamă Elena, sora ei, principesa Ana şi mama ei, Principesa Margareth se opresc la Lausanne şi locuiesc la Hotelul Beau Rivage. Când regina Elena venea la Lausanne, locuia la Beau Rivage. Regina Elena venea să-şi vadă sora la Lausanne şi locuia la Beau Rivage, atât în vremea exilării sale din România cât şi după ce fusese rechemată în ţară. Trăgea la Beau Rivage, indiferent că venea de la Villa Sparta sau din România. Familia regală română nu avea nici o proprietate la Lausanne.

Am fost curioasă ca să văd acest hotel, mai ales că mi s-a spus că şi el este construit şi decorat în stilul Art Deco. Mi-e tot mai greu începând din anii 80 să-mi reprim pasiunea pentru artele vizuale, pe care aş fi vrut să le studiez, nemaivorbind de istoria artei. Am pictat şi am sculptat ajutată de profesoara mea de germană, care era în vremea aceea Edith Pasidea, la care mergeam pentru ore, în fostul boulevard Miciurin, azi generalul Averescu. Locuia într-un bloc interbelic, la Hochparter. Mergeam la ea aşa cum înaintează o corabie fericită, cu vânt bun în pânze. De-abia aşteptam să ajung. Uneori alergam. După orele de germană, pe care le dublam adesea, îmi arăta mulajele ei în lut. Era prietenă cu sculptorul Ioan Lucian Murnu, care locuia într-o vilă cochetă, la doi paşi. Mi-a dat grămăjoare cât un cap de copil din lutul acela, m-a învăţat să modelez, cum să păstrez lutul moale sub prosoapele ude, înfăşat în umezeală. Mi-a dăruit un bust de adolescentă şi un Beethoven, pe care le sculptase, în ipsos, primul aurit, al doilea vopsit, ca si cum ar fi fost de lemn. Le mai păstrez şi azi.

În garsoniera ei mare şi cochetă, era un tapet verde deschis de culoarea merelor crude, prins în lambriul nu mai înalt decât speteaza unui pat. Era moale ca pielea de căprioară. Apoi doi pereţi erau acoperiţi cu dreptunghiuri de oglinzi bizotate, în stil Art Deco, din care ţâşneau aplicele cu braţele acoperite de mici paravane de hârtie pictată şi apoi ceruită. Vorbeam în germană, traduceam, recitam, făceam retroversiuni. Mă amuzam s-o privesc pe Edith dintr-un anume unghi, în care ochii ei uriaşi cu pleoape imense şi sprincenele boltite amplu sub sinusuri se multiplicau. Peste multe decenii, o litografie a lui Mucha cu o mulţime de ochi migdalaţi mi-a amintit-o pe Edith, care, nu ştiu din ce motiv, n-a venit la nunta mea. L-a trimis pe prietenul ei dar asta nu m-a satisfăcut de fel. Edith era prietenă şi cu mama iar eu luasem de la ea tot ceea ce nu am mai primit de la nimeni mai apoi. Plăcerea de a sculpta. Germana, adâncimea lirică şi filosofică a unei limbi şi sculptura. Ideea că există o artă a sufletului şi un suflet al artei. Aşa că privesc arhitectura şi scormon în fiecare faţadă şi cotlon, un suflet al stilurilor pe care nu mă mai satur să-l privesc.

Nu e nimic snob în această privire. Nu vreau să locuiesc în tot ceea ce vreau să văd. Dar merită măcar să te întrebi de ce, la un moment dat, linia desenului a luat obsesiv conturul unei lovituri de bici sau şerpuirea peştelui-anghilă, în Art Nouveau şi de ce Art Deco a desenat în geometrii simple şi rafinate tulpini de flori, creste de brazi, siluete de femei, ca o descărcare de fulger.Aşa că nu m-am putut stăpâni să nu văd Beau Rivage, hotelul reconstruit şi decorat în stilul Art Deco şi neo-baroc, în 1908, deschis fireşte cu o altă înfăţişare, cu jumătate de veac înainte, în anul 1861. Nu era de mers mai mult de jumătate de oră de la aeroportul din Geneva, Cointrin, unde în decembrie 1990, nişte angajaţi au transcris greşit destinaţia bagajelor mele şi în loc să ajungă la Wienwest Bahnhof au fost trimise undeva tot în Elveţia la Biel sau Bienne, oraşul unde mi-ar place să merg şi să stau, nu din greşeală.

A meritat să fac acel ocol şi să văd Hotelul Beau Rivage, căruia i se spune adeseori Palatul Beau Rivage.

Nu cred că înţelegem mare lucru din dialogurile pe care le purtăm când vorbim despre anume locuri şi nu le-am văzut sau n-avem habar absolut nimic despre ele. Mai ales după 1990, am citit oamenii şi mai uşor, judecându-i după ceea ce-mi spuneau despre ţări şi oraşe, despre muzee, călătorii, fie şi până la Snagov sau la Palatele Brâncoveneşti de la Mogoşoaia.

Recunosc că peisajul văzut dinspre Palatul Beau Rivage a covârşit arhitectura, luxul, splendoarea. Peisajul este ameţitor, tot ce vezi înspre Lacul Leman, arcul munţilor, cerul care poate fi aici senin sau dramatic, îmbrăţizând zeci şi zeci de nuanţe de albastru şi verde, de movuri şi rozuri. Nu departe e Parcul Olimpic, Parcul Denantou şi Parcul Milan. O intersecţie, dacă pot s-o numesc aşa, se deschide ca arcul de cerc din compas şi eşti pe Avenide de Rhodane şi Quai de Belgique, aproape de Piaţa Portului, Place du Port.

Rătăcesc prin  marea grădină ce se întinde pe mai multe hotare şi cu spatele întors la lacul Leman privesc acest colos care te va vrăji cu siguranţă şi pe tine, mai mult seara, când îşi aprinde luminile, decât ziua, când aş sta ore şi ore în şir să mă uit doar la munţi, şi la apă, şi la cer.

Scriu un imn teraselor, balcoanelor deschise, ferestrelor, mansardelor, acoperişurilor de unde poţi să vezi munţii şi Lacul Leman, cu spatele întors la Beau Rivage. Apoi intru şi mi-ar plăcea să alunec pe dalele de marmură cu triunghiuri la colţuri, ca o batistă împăturită, de un şic nebun. M-aş urca pe căruciorul solemn de bagaje, cu ţevăraia lui netedă şi strălucitoare, ca să alunec pe roţile care nu lasă nici o urmă pe pavement, o fi vreun cauciuc de mătase. L-aş pune pe unul din valeţi sau bagajist, cum îi cheamă ruşii, să-mi facă vânt, măcar un pic. Să văd şi eu ce văd valizele cocoţate, în drum spre lifturi, trecând pe lângă coloanele înalte, cât mai multe etaje, culoarea de miere a spaţiului înalt în lumină, să ameţesc încercând să număr cartuşierele de denticuli, medalioane şi capiteluri, alveole şi braţe de lampadare.

Ce holuri imense şi ce saloane decorate din belşug Beaux Arts, câte medalioane cu basoreliefuri, trupuri de nimfe, femei cu siluete şerpuitoare, ţinând o pletoră de ghirlande, de instrumente muzicale, picturi murale în tonuri marmoreene, rozuri, ocruri, fildeş. Să casc gura la tavanul cupolei din restaurantul La Rotonde, să mă scufund în fotoliile de piele în formă de U sau de potcoavă, din care, mică de stat cum sunt, nu mă mai vezi, din Barul Englezesc, să-mi pun o bluză cu dungi orizontale şi să iau în răspăr cafeneaua Beau Rivage cu lungile canapele de lângă pereţi, tapiţate cu dungi vertical late, maro, castană, portocaliu de pepene sau dovleac, cărămiziu…

Pasiunea mea se îndreaptă spre Sala Sandoz, dominată de alb şi de ecru, cu pădurea de sfeşnice înfipte pe mese, înalte, cu braţe ca de arbuşti decorative, de care se agaţă ghirlande de iederă verde, cred că am numărat douăsprezece lumânări înalte de câţiva zeci de centimetrii, o adevărată armadă, cu sute de lumânări pe post de catarge. Efectul e halucinant, cu această mare sau grădină de lumânări şi sfeşnice aprinse. Prea mult. O risipă de coloane şi colonade, de marmură, de stucco.

Regina Ana nu mi-a spus un cuvânt despre aceste locuri de popas, doar numele lor, nici o emoţie. De parcă nici nu le-ar fi văzut. Eu mai trag o ocheadă în încăperea ce e numită bibliotecă, plină şi ea de coloane şi de stucco, de marmură cu veniaturi care mă trimit cu gândul la onix, o vedere în pavement precum în biblioteca de marmură de lângă Verona, cu zecile de mostre de mari dimensiuni din muzeul lui Antollini. Mai trebuie să văd şi restaurantul pe apă sau Bateau le Montreux, pentru vederea de care nu mă mai satur. Trec prin Forum, modern, nu mă omor, cu sute de spoturi luminoase pe tavan, mese lungi de aluminiu şi scaune de de piele stil conferinţă şi birou. Apoi mă uit să văd ce se vede pe ferestrele de la Salonul olimpic cu masa imensă rotundă, cu douăsprezece scaune, cu draperii şi perdele bogate de brocart, mătase, catifea şi fir de metal, cu şnururi şi ciucuri, ab-so-lut nimic sportiv şi olimpic. Iar noaptea fug cât mai departe ca să văd dinspre malul lacului clădirea uriaşă a Palatului Beau Rivage, cu toate luminile aprinse, cum azvârle în apa lacului pânze verticale şi paralele de lumină, o cascadă incandescentă.

Nu doar regina Ana are acest aer impasibil faţă de designul interior al hotelurilor de lux, unde a stat. Occidentalii sunt calmi, au văzut de când se ştiu asemenea lucruri, chiar dacă le erau inaccesibile ca preţ, intrau, priveau, plecau. Au călătorit. Nici eu, după ce am călătorit mai mult, nu am mai trăit, doar la stadiul exclamaţiilor, starea aceea de privire hămesită. Am început să mă bucur simplu, să văd în linişte. Mă întreb dacă obişnuit cu frumosul şi cu civilizaţia, te poţi trezi într-o zi că nu le mai vezi. Aşa cum se întâmplă cu semeni de-ai noştri care nu mai văd natura. Martha Bibescu a creat la Mogoşoaia grădinile de irişi. Sunt arhitecţi care nu le văd şi nu văd nici irişii albaştri-mov înfloriţi, obsedaţi de stilul brâncovenesc.

Îndrăznesc s-o întreb dacă lucrurile au stat cu adevărat aşa, cum am citit într-o carte despre “delegaţia” din România care a plecat la nunta Prinţesei Elizabeth. Românii care au plecat la nunta prinţesei Elizabeth s-au împărţit în două. O parte au plecat la Londra după popasul de la Lausanne. Câţiva ofiţeri, membri ai “escortei” – să-i spunem aşa – din anturajul M.S. regelui Mihai – ar fi adus aici la Lausanne două vagoane în care se aflau două automobile cumpărate de rege, câteva bagaje, o serie de documente secrete, în fine câteva covoare care au fost lăsate aici în Elveţia, la Lausanne. Ar mai fi fost şi alte bagaje şi hârtii. De aceea o întreb pe  regina Ana pentru că am citit aceste detalii într-o carte, dacă familia avea o proprietate. În convorbirile pe care mi le va acorda regele Mihai, nu ştiu dacă voi avea timpul să pun aceasta întrebare “marginală”, care mi se pare şi “meschină”, câtă vreme sunt atâtea întrebări fundamentale la care  am dori să avem răspunsul adevărat şi nu “variantele” mincinoase pe care ni le-au oferit şi ni le oferă o propagandă mai mult sau mai puţin antimonarhică. Nu cred că în absenţa unei proprietăţi la Lausanne, cineva se apucă să lase într-un hotel, oricât de ilustru, covoare…Sau picturi de o valoare inestimabilă…

Primesc răspunsul cu privire la acele bagaje. “Maşinile fuseseră aduse căci aparţineau regelui care conducea. La întoarcerea în ţară au revenit în ţară şi acele maşini. În ce priveşte bagajele propriu-zise, le-am văzut în coridorul de la hotelul Beau Rivage, cu ochii mei. Erau cinci sau şase valize. În plus mai era – asta nu apare în cartea pe care aţi citit-o, sunt sigură – câinele regelui Mihai, Atzo. Unde aţi citit povestea cu covoarele lăsate la Lausanne?”

Am citit în nişte memorii inedite, păstrate în arhivă, memoriile unui anume Emilian Ionescu, membru al acelei escorte, care l-a însoţit pe rege în deplasarea de la Londra. Era colonel, la vremea aceea, aghiotantul Palatului, apoi a devenit general. Din escortă mai făceau parte, Negel, mareşalul Palatului, Vergotty, prefectul Palatului, Eugen Bianu, şeful Siguranţei Palatului, Nelly Catargi, doamna de onoare a reginii-mame Elena. Se pare că le-a publicat într-un volum Contemporan cu veacul XX.

În vreme ce regele Mihai, regina-mamă Elena şi Vergotty au plecat cu avionul, ceilalţi membri ai suitei ar fi plecat cu trenul spre Londra şi ar fi existat misiunea de a duce mai întâi la Geneva sau Lausanne un vagon special sau două vagoane, încărcate cu tablouri, maşini, covoare şi alte lucruri ce urmau să fie duse în cele din urmă la Villa Sparta de la Florenţa, după ce le prelua sora reginii-mame, Irina de Aosta.

Răspunsul cade précis: “N-am văzut absolut nimic, nici un covor”.

Am putea să ne gândim că ele au fost scoase din ţară pentru a fi dăruite la nunta Prinţesei Elizabeth.

“Atunci n-aveau de ce ajunge la Hotelul Beau Rivage. Nici vorba să fi văzut acele covoare. Altă poveste… Cine ştie sub ce presiune au fost redactate acele memorii. De altfel singurul cadou dăruit la nunta Prinţesei Elizabeth, fusese în avion. Era o cutie plată, lungă, nu foarte mare, o cutie de lemn, pe capacul căreia era o hârtie. O dedicaţie. “Pentru Prinţesa Elizabeth”. Asta e tot ce am văzut. Cutia am văzut-o la Londra, înainte să fie dăruită de regele Mihai. Am zărit-o între lucruri pe treptele hotelului Claridge.”

Probabil că a fost expusă şi această cutie cu darul regelui Mihai, în expoziţia ce s-a făcut la Londra, cu prilejul împlinirii a şaizeci de ani de la nunta Reginei Elizabeth, în anul 2007.

Mă gândesc cât de tensionat politic era acel început de iarnă din anul 1947, nu doar în România şi o întreb pe soţia regelui Mihai dacă vorbeau despre politică, dacă M.S. Regele Mihai i-a împărtăşit atunci ceva din probleme politice ale României cu care se confrunta? Atât de dure, aceste probleme…

“N-am vorbit niciodată despre politică. În viaţa noastră de toate zilele am vorbit mult despre România, chiar şi atunci la Londra sau la Lausanne, când mi s-a spus cât de frumoasă e ţara. Mi-a spus că ar trebui să vin să văd România, împreună cu fraţii mei şi cu mama. Vroia să ne arate Sinaia, apoi proprietatea sa pe care şi-o cumpărase în timpul războiului, în apropiere de Arad, la Săvârşin. Am vorbit despre greutăţile, despre suferinţele poporului român sub dictatură. Am cunoscut, chiar dacă am trăit departe de România toate aceste greutăţi. Am ştiut şi când au fost secete sau cutremure sau inundaţii în ţară. Am vorbit despre România mereu. Dar asta era mai mult decât un dialog politic. Vorbeam despre un spaţiu frumos, despre o ţară minunată şi numeam, din păcate cu fiecare ocazie suferinţele, drama, tragedia acestei ţări, tragedia trăită de poporul român sub dictatură. Când înţelegi tragedia unui popor, când te doare această tragedie, e vorba de un sentiment mai presus de politică.“

Ascult povestea acelei călătorii cu un avion personal. M.S. regele Mihai putea fi pilot sau co-pilot. Pasiunea pentru tehnică a regelui mi-a fost dezvăluită şi de arhivă de la Versoix, unde am descoperit colecţii de reviste consacrate tehnologiei moderne. Zborul cu avionul făcea parte dintr-o educaţie şi pregătire modernă. Era un sport şi totuşi mai mult decât asta.

Am vorbit despre frumuseţea corpului omenesc, surprinsă prin desen şi sculptură. Am descoperit de mai multă vreme că nu era numai de bon ton, în perioada interbelică, un mod de a concepe existenţa, sportiv, sănătos. Aşa că întreb ce însemna de fapt sportul în acea perioadă, amintindu-mi ce surpriză am avut, descoperind în anii ‘80 că poetul Întunecatului April, marele Emil Botta, hamletianul, tenebrosul, contemplativul, a scris eseuri despre sport şi literatură, publicate în “Vremea”, în anii ‘30.

Toţi membrii familiei principesei Ana de Bourbon-Parma au făcut sport.

“Fiind o familie normală am făcut mai toate sporturile. Fraţii mei n-au ratat nici un sport masculin. Singurul sport care nu mi-a plăcut niciodată a fost handbalul. Nu mi-au plăcut regulile acestui joc cu mingea pe care o loveşti, o pasezi, într-un anume fel. Altfel mi-a plăcut chiar şi tenisul foarte mult, deşi n-am mai jucat tenis cu plăcere după accidentul pe care l-am avut cu acea minge care m-a lovit îngrozitor în ochi. La Paris am făcut toate sporturile. Scrimă, gimnastică. Am călărit. Mersul pe bicicletă, v-am spus, era generalizat în Danemarca. Se mergea pe bicicleta la Parlament, la întâlnirile oficiale…Automobilismul, paraşutismul, orele de zbor cu avionul erau curente, obligatorii în biografia tinerilor de atunci.”

Paraşutismul s-a dezvoltat în timpul războiului. Fratele reginei Ana, Prinţul Michel a fost paraşutist voluntar. S-a înrolat ca paraşutist la “Fort Benning”, care organizau unităţi de antrenament pentru paraşutişti, apoi a plecat în Indochina, unde a trecut pe lângă moarte. L-au luat prizonier, a trăit în condiţii de puşcărie, de exterminare, ajunsese un schelet. Noroc că a reuşit să evadeze.

“Unele “aşa-zise” sporturi deveniseră o necesitate vitală. Situaţia tensionată, războiul te obligau să cunoşti anumite lucruri şi să le stăpâneşti nu doar spre binele tău ori ca o distracţie. Mai toţi bărbaţii din familiile regale au pilotat avioane. Era vital pentru securitatea lor. Iar sportul acesta era vital în fiecare din ţările Europei sau în America pentru că nu ştiai dacă nu va fi nevoie de tine. Dacă eşti capabil să conduci un avion, ai o mare independenţă în deplasările rapide şi de urgenţă. Să fii pilot însemna la ora aceea să poţi să rezolvi situaţii de urgenţă, să poţi interveni pe front. Pasiunea pentru pilotaj nu se reducea la un simplu hobby. Paraşutismul la fel. Ştim prea bine ce rol imens au avut paraşutiştii în al doilea război mondial. Ce rol au avut armatele aeriene. Fără piloţi şi paraşutişti, Europa şi America n-ar fi putut să-i ţină piept lui Hitler. Mi-aduc aminte cât de impresionată am fost văzând un avion care zbura deasupra Parisului şi eu şi fraţii mei. Acum tinerii practică mai mult sporturile legate de apă şi pământ: canotajul, ski-ul pe apă, jocking-ul…”

Prinţul moştenitor Constantin, fiul reginei Frederika şi al regelui Paul al Greciei, devenit apoi şi el rege al Greciei, a câştigat, în 1960, la vârsta de 20 de ani, medalia de aur la jocurile olimpice de la Roma. Performanţele lui erau legate de sportul cu vele. Era a doua oară, când Grecia câştiga o medalie de aur după reluarea jocurilor olimpice în 1896. Când s-a întors la Atena cu medalia de aur “pour la voile” a fost primit triumfal. De altfel şi viitorul rege al Greciei, Constantin al II-lea, născut în 1940, şi-a făcut educaţia militară la paraşutişti. N-a fost singurul care a ales riscul şi instrucţia cea mai modernă.

Sporturile din anii ’30 şi ’40, cele legate de cer, s-au transformat în mijloace de rezistenţă în faţa armatelor invadatoare. Şi ele au creat eroi, voluntari pe front, trupe de intervenţie eficace în apărarea ţării.

Principesa Anne a Marii Britanii, sora Prinţului Charles, a câştigat titlul la Campionatul European de Echitaţie de la Burghley. BBC-ul a votat-o personalitatea sportivă a anului 1971. Şi fiica ei, Zara, va repeta performanţa peste treizeci şi cinci de ani. În 1976, când a fost olimpiada de la Montreal, unde Nadia Comăneci a devenit o stea mondială a gimnasticii, Prinţesa Anne făcea parte din echipa de echitaţie a ţării sale.

Redactorul cu care am lucrat la volumul meu Apocrife despre Emil Botta, pe care l-am publicat la editura Cartea Românească, ar fi vrut să scoată din sumar capitolul despre relaţia dintre sport şi literatură din scrierile marelui poet. Nu cred că-l citise de altfel. I se părea un subiect neserios. Mă amuzam în sinea mea. Am observant tendinţa unor pseudo-intelectuali de a scoate sporturile din vecinătatea lucrărilor spiritului, de parcă un fizic atletic sau măcar bine întreţinut, izvor de reflexe sănătoase, ar diminua cantitatea de metafizică din creier. Sau prejudecata că practicarea sportului e o formă de cultură de masă care elimină vocaţiile şi atenuează trăsăturile bine individualizate. Ar exista roboţi ai sporturilor, fixaţii create de ştachete ce trebuie depăşite. Tot soiul de pierderi şi atentate la materia cenuşie, din pricina stadioanelor, competiţiilor fizice. Atletismul şi culturismul, văzute ca o formă de narcisism decerebrat par să fie încă preocupări benigne pe lângă epidemia de football sau socer-ul american. Teribile temeri. Singurul pericol ce ne paşte e să rămânem, în sport, doar spectatori sau suporteri. Oricum e bine de ştiut că în secolul XX, a existat nu doar existenţialismul şi psihanaliza ci şi o frenezie a sporturilor, o energie fizică debordantă.

Părinţii mei, după război, nu încetaseră să schieze şi majoritatea pozelor lor, frumoşi şi tineri, sunt pe pârtia de schi de la Predeal sau Braşov, cu o mulţime de prieteni. Una dintre cele mai frumoase fotografii ale lui Dinu Pillat alături de Cornelia Filipescu, viitoarea doamnă Pillat a fost făcută la munte, pe pârtia de schi, la Predeal.

Nemaivorbind de ascensiunea pe munte. Fotografiile mele cu mama, când aveam doi-trei ani sunt parte din asemenea trasee montane, cu poteci abrupte, cascade ici şi colo, între care mă amuza cascada Urlătoarea, prin numele ei, azvârlit în urechiuşele copiilor mai smiorcăiţi sau de-a dreptul isterici.” Nici măcar nu eşti cascada Urlătoarea”, după care urma opritul brusc din plâns şi povestea despre o apă care cade de la înălţime.

Ne-am întâlnit în vizita oficială din Elveţia şi cu preşedintele ţării, care a venit la recepţia dată în onoarea delegaţiei din România, în costum, pe bicicletă, purtând la manşeta pantalonului, binecunoscuta agrafă folosită de biciclişti, în asemenea situaţii, când pedalarea s-ar putea împiedica de o ţinută vestimentară mai oficială. A descălecat de pe bicicletă, a eliberat manşeta pantalonului şi ne-a strâns mâna celor invitaţi cu un gest care nu aştepta reverenţe şi, în nici un caz, un comportament scorţos, scrobit anume. Costumul era impecabil, dialogul deschis iar dezinvoltura nu ştirbea cu nimic poziţia şi demnitatea şefului de stat elveţian. În plus se vedea că mişcarea fizică făcea parte din felul lui de a fi. Era un bărbat suplu, dinamic, fără adaosul de volumetrie pe care îl arborează politicienii dependenţi de scaune şi limuzine.

La Versoix, am văzut o mulţime de fotografii cu regi şi regine, prinţi şi prinţese pe bicicletă, la toate vârstele. Ideea de sportivitate şi majestate are o bază fizică, se pare reală, înainte de a deveni un mod de a fi.

Share and Enjoy:
  • Print
  • Digg
  • del.icio.us
  • Facebook
  • Google Bookmarks
  • eKudos
  • email
  • LinkedIn
  • Yigg
memorii

Mandibula sau Maxilarul inferior

  • Dealul Sângelui
  • Cei 11000 de la Oarba de Mureş
  • Viile neculese, ciorchinii de struguri stafidiţi
  • Foi de observaţie dintr-un jurnal de spital
  • Descrierea ca o rugăciune şi ca o iubire
  • Grefonul de 20 de centimetri

Am fost la Oarba de Mureş. Unde a fost tata grav rănit, la cota 498, pe Dealul viilor.  Acolo şi-a pierdut mare parte din maxilarul inferior sau mandibulă, cum i se mai spune.

Am citit textele scrise de participanţii la luptele ce s-au dat acolo, între care şi rândurile publicate în „Jurnalul Naţional” de colonelul în retragere dr. Ion Gentescu, pe care părinţii mei le-au decupat din ziar şi le-au pus în dosarul cu foia matricolă şi fişele de observaţie din spitale Colonelul afirma într-un articol din 8 mai 1995 că: „aceste lupte dramatice se compară cu tragediile de la Stalingrad-Volga-Don şi depăşesc, în pierderi umane, luptele de la debarcarea aliaţilor în Franţa. Luptele au durat două săptămâni ( între 20 septembrie şi 5 octombrie 1944) şi s-au desfăşurat la Oarba de Mureş, pe dealul Sângeorgiu, supranumit dealul Sângelui, după sângele vărsat acolo. Fiind un punct strategic de mare importanţă, armatele germano-maghiare au fortificat toate înălţimile dealului Sângelui (cotele 495, 463, 435, 409) şi trăgeau de pe aceste înălţimi, de sus în jos, cu tot felul de arme automate, având o vizibilitate completă, în timp ce armata română, situată în valea Mureşului, era nevoită să urce luptând, pante foarte grele, şi să tragă, de jos în sus, în condiţii de vizibilitate redusă, să ia cu asalt fiecare redută, să înfrângă rezistenţa disperată a inamicului. Această situaţie a dus la pierderi grele pentru noi, dar vitejia şi eroismul soldaţilor şi ofiţerilor români, care au sfidat moartea, mergând până la sacrificiul suprem, au învins. Timp de două săptămâni, armata română a dat, zi şi noapte, atac după atac, cucerind toate cotele, inclusiv cota 495, cea mai înaltă, inamicul retrăgându-se în derută.

Victoria de la Oarba de Mureş a însemnat recucerirea întregului pământ românesc din vestul ţării şi eliberarea Ardealului de Nord. Epopeea eroismului românesc de la Oarba de Mureş constituie un episod sublim în istoria românilor. Ceea ce au făcut Mărăşeştii pentru Moldova, a fost Oarba de Mureş pentru Transilvania.

Dacă la Mărăşeşti s-a spus „Pe aici nu se trece! ”, la Oarba de Mureş s-a spus „Pe aici se trece!”, pentru a zdrobi o mare nedreptate a istoriei: Diktatul de la Viena.”

În 1985 s-a publicat  o carte intitulată Epopeea de la Oarba de Mureş, scrisă de istoricul Gheorghe Ploeşteanu şi de ziariştii Vasile Suciu şi Lazăr Lădariu. Ultimul a ajuns deputat de Mureş şi a avut o interpelare în Parlament în care cerea să se înalţe aici un monument asemenea celui de la Mărăşeşti şi o biserică.

Din drumul făcut de mine, acum peste un sfert de veac, mi-am notat nume de sate şi aşezări, de localităţi învecinate, Iernut, Sfântul Gheorghe, unde e înălţat monumentul, Lechinţa, Cipău, Ogra, Dileu vechi, Dileu nou, SânPaul, Şeulia de Mureş, Pădurea Izvoarele, Pădurea Lăscud, Valea Izvoare, Sânmărghita…Tata a scăpat totuşi cu viaţă.

Din totdeauna însă mi-a spus că aici s-a petrecut de fapt o crimă, că au fost ucişi 11000 de soldaţi şi ofiţeri. În ce-i priveşte pe cei răniţi, nu se ştie numărul lor. Avea oroare de sacrificiul prostesc sau criminal, de „eroismul” care sacrifică oameni, neapelând la strategii, la tactica militară, la soluţiile în care omul nu e transformat în carne de tun.

Eram aliaţi cu sovieticii, după întoarcerea armelor în 23 august 1944. Mareşalul Rodion Malinovski a sacrificat cu bună ştiinţă, la Oarba de Mureş, 11000 de luptători din armata română trimiţându-i să moară într-o bătălie împotriva armatei germane, înarmată modern, până-n dinţi, care ţinea piept ofensivei româno-sovietice, dintr-o poziţie strategică ideală.

Teatrul de luptă, locul ales în sine, poziţia ofensivei care lua pieptiş un deal indicau ura acestui mareşal faţă de armata română pe care o pedepsea pentru înfrângerile suferite de sovietici în faţa Armatei Regale Române. Acelaşi mareşal Malinovski l-a trimis pe generalul român Nicolae Macici, în faţa unui complet de judecată care a pronunţat condamnarea sa la moarte, enervat că acest general român cu monoclu, a avut îndrăzneala să înalţe steagul românesc pe catarg, la Budapesta, deşi armata română, condusă de  generalul Macici, eliberase prima Budapesta. Era un fapt notoriu că românii erau zvârliţi de sovietici în linia întâi, ca ei să fie sacrificaţi şi să deschidă drumul victoriei. Malinovski vroia tricolorul jos şi în locul lui steagul sovietic. Şi la Oarba de Mureş, dacă s-ar fi înfipt în vârful unui brad un steag, cu preţul a 11000 de cadavre de români ar fi cocoţat Malinovski tot un steag sovietic.

Tata mi-a povestit despre prizonierii nemţi luaţi pe front, despre uniformele lor şi prada de război şi împărţirea ei. Ştia că văzusem uniformele în cărţi de istorie dar îşi imagina că nu pot înţelege diferenţa incredibilă de dotare care a existat în acel moment.

Nu mi-am imaginat atunci, când vorbeam mai mult teoretic despre război, că tatăl meu a luptat la Oarba de Mureş având în spatele lui o experienţă a războiului ce număra doar şase săptămâni. Nici măcar nu mi-a spus că plecase pe front în ziua de 23 august 1944. Am aflat singură, după ce el nu mai era. Când mergeam la Miercurea-Ciuc la ordonanţa lui de pe front, ştiu că povesteau dar mai mult în treacăt. Tata era romantic dar nu suporta patetismul, maşina de tocat vieţi pe post de eroism.

N-am auzit niciodată versurile acelui cântec de război interzis de comunişti care evoca tragedia din bătăliile de la Oarba de Mureş simplu: ”de la Luduş la Iernut, / Trei divizii am pierdut”. Am citit din cartea pomenită că armata română a folosit tunuri din primul război mondial, celebrele tunuri Schneider, model 1897, cu calibrul de 75 de milimetri. Nemţii erau superdotaţi.

Am privit fotografii hilare cu soldaţi şi ofiţeri români împreună cu prizonierii lor germani, din care ne privesc uniformele românilor, precum zdrenţele pe sperietori, şi cele germane, de parcă ar sta pe manechine, în vitrină. La Oarba de Mureş, păstrând proporţiile, nemţii au luptat ca din vitrine, iar românii, în văzul morţii, ca sperietoarea în lan, s-o vadă vrăbiile. Nemţii erau avantajaţi de poziţia înaltă care funcţiona ca o cazemată, în cer. Ploua cu moarte de sus, de pe dealul de la periferia oraşului Iernut. Iar jos, în vale, Lunca Mureşului, apa Mureşului primeau izvorul şi izvoarele necontenite de sânge ale celor 11000 de militari ucişi şi a miilor de răniţi.

În propunerea ce s-a făcut ca tata să primească Ordinul Mihai Viteazul, clasa a III-a, la 26 de ani şi câteva luni, se vorbeşte despre cota unde a căzut grav rănit, despre capătul de pod pe care l-a asigurat. Am citit despre podul de pontoane, despre aliniamentul Cipău-Ogra-Iernut. Românii înaintau prin bălţi, prin smârcuri, prin apa Mureşului. Escaladau moartea. Iar nemţii, din vârful dealului, trăgeau la ţintă.

În fiecare an, tata, care se făcuse ţăran sau fermier, dacă vreţi, la Bucureşti, ieşind din armata cu iz sovietic, după abdicarea regelui, avea grijă să se culeagă via la timp, nici prea devreme, când nu s-a aşezat dulceaţa în struguri, nici prea târziu, când se zbârcesc şi încep să se stafidească.

Făcuse schimb de proprietate cu o parte din pământul lui de la Bacău, pe care se construise între timp aeroportul oraşului şi începuse să înveţe cum să lucreze pământul, habar nu avea, la început, cumpărând tot felul de cărţi. Armata nu-i mai spunea nimic. Era mare invalid de război dar, am descoperit, la un moment dat că, dacă nu erau comuniştii la putere, ar fi rămas în armată şi cu proteză la un picior sau o mână. Tata, la fel ca toţi din familia mea, nu suporta cauzele compromise moral, în care nu credea. Părinţii mei nu au fost membri de partid şi au detestat comunismul.

Terenul pe care tata l-a primit la schimb era un teren de tragere, unde unitatea militară de lângă noi din pădure îşi instruia soldaţii. Când s-a făcut colectivizarea, tata a refuzat să intre în colectiv şi au rămas el şi cu câţiva în zonă necolectivizaţi. Cele mai groaznice urlete şi bătăi cu pumnul în masă le-am auzit, când veneau unii şi alţii să-l convingă să intre în CAP. Adevărul este că tata se refăcuse lucrând pământul, îşi găsise un sens, într-o lume fără sens, din munca inteligentă a pământului şi nimeni nu mai avea în acea perioadă o grădină ca noi, livadă şi vie nobilă şi culturi îngrijite impecabil, pe un teren ce fusese un câmp de tragere al armatei, bătătorit, cu gropi şi cartoane-ţintă, cu vreo şaisprezece gropi de bombe. Tata le-a umplut încet-încet cu bălegar şi pământ, nivelând terenul muşcat la bombardament. A plantat vreo cinci sute de pomi şi vie nobilă, am avut cei mai frumoşi struguri de masă Hamburg şi Afuz-Ali şi cele mai bune soiuri de struguri de vin. Am înţeles dezastrul gospodăriilor colective, fără să mi se povestească despre asta, numai privind grădina noastră care era chiar raiul pe pământ şi tarlalele pustiite, pline de buruieni, semi-abandonate care ne înconjurau, precum deşertul o incredibilă oază.

N-am făcut medicina, cum şi-au dorit părinţii mei. Poate că ar fi trebuit s-o fac. Când am început să citesc foile de observaţii de la internările tatălui meu, primul lucru pe care l-am înţeles au fost datele, zeci de date, cu luna, ziua şi anul intrării în spital şi data ieşirii sau externării. Apoi am înţeles perioada de timp a şederii în spital şi câţi ani au fost traversaţi de aceste continue intervenţii chirurgicale şi plastii ale mandibulei. Apoi am studiat Aparatul dento-maxilar din tratatele de anatomie. Dar mult mai târziu, mulţi ani după ce tata şi mama nu mai trăiau, când am avut acces la documentele lor, la arhiva părinţilor mei. Dacă aş fi citit-o, în adolescenţă, aş fi făcut medicina, pe care părinţii mei o socoteau meseria dăruită semenilor prin excelenţă şi creştină de-a dreptul.

Am descoperit că mandibula sau maxilarul inferior este un os nepereche, amplasat pe linia mediană, că este singurul os mobil al capului sau viscerocraniului, cum i se spune în termeni de specialitate. Am citit descrierea mandibulei, ca un corp amplasat orizontal care are câte un ram vertical sau ascendent, numit ram mandibular, de-a dreapta şi de-a stânga obrazului.

Seamănă cu un braţ de cântar ce trebuie să lucreze cântărind dar să rămână în echilibru. Am aflat că în regiunea superioară a fiecărei ramuri, maxilarul inferior prezintă două prelungiri osoase, una plasată anterior, care este reprezentată de apofiza coronoidă, iar alta, posterior, care este condilul mandibular.Aşa mi-a fost mai uşor să înţeleg protocolul şi sensul acestor zeci de operaţii la care a fost supus tatăl meu.

Am învăţat de multă vreme că descrierea atentă a celor ce există seamănă cu o rugăciune laică, e o formă nesfârşită de iubire, o mângâiere încetinită. Ca şi cum ai atinge şi privi realitatea milimetru cu milimetru.Nu neg că pentru unii e doar o formă de pedanterie, un alt fel de a fi orb, mai cu seamă când înveţi pe dinafară descrierile făcute de ceilalţi, fără să înţelegi, să vezi şi să simţi despre ce este vorba.

Eu am citit anatomia maxilarului inferior, ca şi cum l-aş fi mângâiat pe tata. Când glontele exploziv i-a smuls jumătate din mandibulă, limba şi i-a produs practic un crater în obraz, în bărbie, în falcă, el a distrus acest os nepereche, descris de tratate. Cum poate fi refăcut un os nepereche, singurul os mobil al viscerocraniului?

Apoi am citit despre musculatura aparatului dento-maxilar, despre musculatura masticatorie, aceea a mimicii şi despre musculatura limbii. Atent ca să înţeleg. Şi mi s-au umplut ochii de lacrimi. Am aflat că osul nepereche şi singurul mobil nu fusese singura parte din anatomia tatei distrusă de glonţ. Ci şi parte din muşchii masticatori, care închid şi deschid gura umană, care sunt responsabili de mişcările de protruzie şi retruzie ale mandibulei, precum şi de mişcările de lateralitate ale acesteia, permiţând funcţiile de masticaţie, deglutiţie şi fonaţie, despre care se tot făcea vorbire în aceste protocoale de operaţii. M-am speriat când am aflat că toţi muşchii aceştia, atât de harnici, primesc inervaţie de la nervul maxilar inferior, care este ramură a trigemenului.

La câte părţi din trupul omenesc trebuie să te rogi lui Dumnezeu, în războaie, ca să nu le atingă moartea?

Am citit despre muşchiul maseter inserat pe mandibulă, în jumătatea inferioară şi lateralală a ramurii verticale şi pe unghiul mandibular, cel ce se ocupă, ca un scripete, să ridice mandibula. Despre rolul lui de muşchi masticator şi de faptul că e plasat cel mai superficial. Şi el a fost atins de glonţ. Apoi despre muşchiul temporal care ridică mandibula, prin contracţia întregului muşchi, în vreme ce pentru retruzie, se contractă doar fasciculul posterior. După ce i-am aflat locul pe planşa desenată, inserţiile în apofiza coronoidă şi marginea anterioară a ramurii ascendente mandibulare, e vorba de ramura verticală, am înţeles că şi acest muşchi pereche, lărgit în evantai şi format din fibre verticale, oblice şi orizontale, a avut de suferit. A fost atins.

Apoi am citit despre muşchiul pterigoidian extern lateral care iniţiază deschiderea gurii, coborârea mandibulei, are în sarcina lui protruzia şi lateralitatea şi am înţeles că şi el a fost atins. Apoi despre muşchiul pterigoidian intern medial, înserat pe faţa internă şi inferioară a ramurii ascendente mandibulare, având misia de a ridica mandibula, şi am înţeles că şi el a fost atins.

Am citit despre musculatura mimicii. Nu a atins-o nimic sau nu a contat această atingere. Tata a avut chipul cel mai expresiv şi zâmbetul cel mai frumos, pe care l-a moştenit băiatul meu Alexandru.

Apoi, în final, am citit despre musculatura limbii, căci fotografia tatălui meu rănit cu falca şi limba atârnând, ca un pepene care a explodat, m-a îngrozit. Ce maşinărie, musculatura limbii, cu cele opt perechi de muşchi şi una nepereche, ocupându-se de modificarea formei şi de mobilizarea limbii, de reducerea dimensiunii sagitale şi transversale, de forma de jgheab pe care o ia limba, de urcarea ei spre cerul gurii sau valul palatin, de mişcarea în sus şi în jos, având rosturile lor simetrice, în fonaţie, în incizie şi deglutiţie şi asimetrice, în masticaţie. Am citit despre echilibrul acestor muşchi cu muşchii orofaciali, despre o zonă neutrală care se află în arcada dentară, despre limba care nu suportă micşorări ale spaţiului vital.

Am înţeles că aproape totul fusese atins de acest glonţ exploziv, nemaivorbind de glandele salivare, de mucoasa bucală. Şi am mai înţeles că toate cicatricile produse de intervenţii chirurgicale, de suturări, de alipiri, de comprimări, cu potenţialul lor de a crea chiloid, au generat o bătălie pentru vindecare extrem de fină, de durată, de vreme ce lucra pentru refacerea unei părţi a capului omenesc esenţială, nu doar estetic ci şi funcţional.

Tata a purtat barbă aproape toată viaţă şi rar puteam zări cicatricea argintie de sub bogata şi stufoasa ei alcătuire. Nu mi-l reamintesc real, fără barbă, căci pozele în care apar cu el în copilărie şi cu mama, le-am văzut de prea multe ori ca să nu cred că nu îmi amintesc de chipul lui, decât indirect, prin aceste fotografii. Bărbia lui puternică se micşorase, asta văd, când le privesc, e într-un fel diferenţa pe care o observă vânătorii când cercetează pieptul opărit şi curăţat de pene de la două păsări, un fazan şi o prepeliţă.

Am găsit în dosar o adresă nr 4171 din 14 septembrie 1951, emisă de  Spitalul Unificat de Adulţi I.C. Frimu către Comisia medicală de Expertiză a raionului I.V.Stalin din care am aflat despre Lipsa unei porţiuni de circa 20 cm din creasta iliacă dreapta, de unde s-a recoltat grefonul pentru plastia maxilarului inferior al tatălui meu. Ştiam despre tot soiul de grefe. Maxilarul inferior al tatei a fost refăcut pornind de la acest grefon de 20 de cm, prelevat din creasta lui iliacă. Dar înainte de grefe a purtat o placă de cauciuc şi o şină linguală care susţinea fragmentele de mandibulă, conform menţiunilor făcute de dr. sec. C. Mihail, la data de 17 ian.1945.

De când am învăţat să gătesc, mi-a plăcut să le fac părinţilor mei de mâncare şi în special tatei, care a avut probleme toată viaţa cu hrana, căci trebuia să fie moale şi uşor de mestecat. Tata punea preţ pe mâncare şi lăuda bucatele, mama a prins doar în ultimii ani de viaţă gustul dulciurilor, vroia să-i fac tot felul de torturi şi prăjituri. Le făceam cozonaci şi tata mă ruga să pun nucă, multă nucă, nu se omora după fructe confiate şi stafide sau după bucăţile colorate de rahat.

Credeam că nu e interesat de fructele puse la copt, căci se usucă uneori, dacă nu se coc în pasca de smântână care le frăgezeşte sau în pandişpanul bine însiropat. Aşa credeam. Până într-o zi, când am citit că soldaţii şi ofiţerii români au dat peste viile neculese de la Oarba de Mureş, cu ciorchinii plini de strugurii cu boabele stafidite, chircite, scofâlcite, împietrite. Peste aceşti ciorchini stafidiţi părăsiţi în viile neculese, din cauza războiului. Toată recolta a murit atunci în viile de la Oarba de Mureş. Anul acela localnicii n-au mai strâns strugurii şi n-au făcut must, nici vin. Şi viile au fost sfârtecate o dată cu soldaţii şi ofiţerii români.

Acum, când scriu, văd pentru prima oară minunea din Biblie cu sângele care devine vin şi vinul înlocuit de sânge. Pentru un bărbat care şi-a pierdut maxilarul inferior în război sunt buni doar cozonacii proaspeţi cu melci răsuciţi, cât mai groşi de nucă în ei. Stafidele coapte la foc puternic devin uneori ca nişte zgârciuri sau mărgele de sticlă. Şi îi pot aminti de strugurii neculeşi şi stafidiţi din vremuri de război.

Transcriu un Referat din 6 octombrie 1951, în care e prezentat tatăl meu dintr-un dosar medical: „Uricaru Gheorghe rănit de războiu prezintă: Cicatrice retractilă a părţilor moi ale buzei şi obrazului drept. Cicatrice a şanţului vestibular, cu dispariţia şanţului, defect al pronului alveolar şi absenţe dentare multiple. Cicatrice retractilă scleroasă a limbei, cu defect parţial median şi în 1/2dreapta. Deformaţia mandibulei cu finitarea mişcărilor mandibulei şi turburări de ocluzie.

Turburări funcţionale. Masticaţie imposibilă, jenă accentuată în deglutiţie, turburări de fonaţie. Incontinenţă a cavităţii bucale, cu scurgeri salivare. Pentru alimentaţie, are nevoie de hrană specială pregătită care se poate administra sub formă lichidă. Alimentaţia trebuie administrată cu linguriţa.”

Celor  39 de operaţii suferite în intervalul 1944-1951, le-au urmat alte intervenţii de corecţie şi de rezolvare a problemelor menţionate mai sus, între care o operaţie făcută de viitorul Academician, pe atunci Prof.dr. Valerian Popescu, care a reprezentat la vremea aceea o premieră în domeniu, subiectul unor comunicări internaţionale.

Protocolul intervenţiilor chirurgicale, descrierea operaţiilor sunt semnate de doctorii chirurgi, al căror nume l-am auzit adeseori în casa noastră şi cu care părinţii mei au avut relaţii de gratitudine şi respect, de prietenie, adeseori. Transplantul cu grefonul osos prelevat din creasta iliacă a fost făcut în 15 martie 1946 de către Prof.dr. Dan Theodorescu, dr. secundar Marinescu şi doctor Firu Pătru, viitorul Profesor dr.docent Pătru Firu. Numeroase alte intervenţii chirurgicale au fost realizate de doctorul Mihail Cicerone, singur sau în echipă. Numele doctorului Dan Gerota l-am auzit adeseori, în casă. Fără legătură cu operaţiile tatei, în ultimii ani de lucru, înainte să se pensioneze, mama a lucrat cu doctorul Ştefan Ţiculescu şi cu doamna doctor Popescu-Zeletin, şi ea basarabeancă, la Policlinica elegantă de stomatologie Diham, de pe Ştirbei Vodă.

Cei mai buni prieteni ai părinţilor mei au fost doctori, îndeobşte. Erau de departe oamenii cei mai cultivaţi şi de caracter pe care i-am întâlnit.

Trebuie să explic de ce numele părinţilor mei şi al sorei mele apare Uricaru şi nu Uricariu, cum semnez eu Doina Uricariu.

Numele tatei a fost transcris greşit şi modificat în Uricaru. Numele meu apare transcris corect, după numele bunicului şi străbunicului şi aşa mai departe. Pe o adeverinţă de recrutare nr. 50 din 29 martie 1941, de la Cercul de recrutare Bacău, numele tatei apare scris corect Uricariu.

Citind această arhivă a părinţilor mei, legată strict de marea încercare a vieţii lor care i-a făcut să fie împreună, am început să mă gândesc la istorie şi memorie, tot mai intens ca la un maxilar inferior. Veşnic există această distrugere parţială a osului nepereche, se redeschide, la răstimpuri, un crater al nefuncţionalităţii. Nu e vorba de o explozie, în creier sau în inimă, care ne-ar ucide. Nu ne lipsesc braţele, nici picioarele, trupul nostru e frumos şi atletic, cum a fost toată viaţa trupul tatălui meu. Şi cicatricea poate dispare la exterior. O putem ascunde sub o barbă de artist sau de lup de mare sau de explorator. Totul este cum va putea să se refacă acest mecanism vital al hrănirii şi mestecării hranei, al înghiţirii şi deglutiţiei, al vorbirii şi fonaţiei. Cum vom elimina cicatricile interioare, cele care pot micşora nu doar mobilitatea ci însăşi spaţiul vital al limbii. Bătălia dusă o viaţă pentru refacerea şi prezervarea mandibulei unui mare invalid de război merită să ne aducă aminte că istoria şi memoria noastră au fost nu doar ţinte de tragere continuă, ci chiar oameni ucişi sau răniţi. Cât de vindecaţi, aceşti răniţi? Se poate vorbi despre transplantul de istorie. Despre transplantul de memorie. Cu grefon propriu sau extern.

Share and Enjoy:
  • Print
  • Digg
  • del.icio.us
  • Facebook
  • Google Bookmarks
  • eKudos
  • email
  • LinkedIn
  • Yigg
memorii

Istoria, în cer şi pe pământ

  • 5 mai 1990, prima vizită la Versoix
  • Oarba de Mureş
  • Tata, singurul care avea două mâini şi două picioare
  • După ce erupe vulcanul
  • cave canem
  • Europa amoebei roşii, cum a numit-o ambasadorul Bullit
  • 6 martie 1945, şah la democraţie, în România şi Iugoslavia

Sâmbătă, 4 mai 1990. Sun la poarta unei case din Versoix, o localitate aflată la câţiva kilometri de Geneva. Nu mi-am anunţat vizita. Sun şi aştept câteva secunde. Sunt împreună cu un prieten român, Adrian Barbu, care s-a stabilit aici în Elveţia de mai mulţi ani. “Ai dat telefon înainte?   mă întreabă. Ţi-ai anunţat vizita? “

“Nu. Nu ştiam dacă voi putea veni şi, fiind sâmbătă, s-ar putea să nu găsim pe nimeni acasă. O să vedem. “

Poarta se deschide şi facem cunoştinţă cu domnul Constantin Brancovan, care lucrează la Departamentul de istorie al Universităţii din Manchester. Ne prezentăm şi îi comunic dorinţa mea de a stabili, dacă e posibil o întâlnire, pentru a doua zi, cu Majestatea Sa Regele Mihai. Aş dori să-i iau un interviu pentru “România literară“. Pentru confirmare, lăsăm numărul de telefon al lui Adrian Barbu care locuieşte pe strada Ch. Thierry, la câteva case.

A doua zi, în 5 mai, suntem anunţaţi că putem veni la ora 10 dimineaţa. Sosim la timp. Poarta e deschisă larg. Ne primeşte Constantin Brancovan. E un bărbat de o rară gentileţe. Intrăm în curtea inundată de iarbă. Apoi în casă. Fără un protocol complicat. Gazdele noastre sunt Majestatea Sa Regele Mihai şi soţia lui, Anna de Bourbon-Parma. Domnul Constantin Brancovan rămâne în încăperea unde se va desfăşura convorbirea. Va interveni din când în când de-a lungul acestui interviu. Pe pereţi, portrete de familie. Pe masă multe cărţi şi reviste. Un spaţiu plin de lumină. Fotografii de familie. Un ceas cu pendulă arată ora 10,20, marcând începutul discuţiei. Cafea. Jus. Gesturi fireşti. La un moment dat ne vom opri ca să fotocopiem o serie de documente. Anna de Bourbon-Parma ne ajută să ne simţim ca acasă. Din când în când se aude zgomotul brichetei ce ne aprinde ţigările. Şi sunetul cubului de zahăr căzând în cafea. O casă obişnuită. Oameni ale căror gesturi seamănă cu ale tuturor. Numai pentru cel care le cunoaşte identitatea şi trecutul, convorbirea din 5 mai 1990 reprezintă un document prin care am putea să ne apropiem de istoria României.

Interviul pe care mi l-a dat M.S. regele Mihai e primul acordat după 1990 unui român venit din ţară. Şi primul care se va publica. E un dialog amplu care se referă la ceea ce s-a întâmplat pe 23 august 1944, la pregătirile pentru ieşirea din războiul alături de nemţi, la rolul jucat de diferite forţe politice şi poziţia unor oameni, în angrenajul puterii, Antonescu, Vîşinski, Molotov, Bodnăraş. Am vobit şi despre viza de intrare a regelui în România, retrasă intempestiv. Tot atunci am stabilit că voi reveni la Versoix pentru a face o carte de interviuri cu regele, în toamna anului 1990. Textul acestei lungi convorbiri a apărut în “România literară“ chiar în ziua de 23 august 1990, pe trei pagini mari, Pe una din pagini, revista a reprodus o fotocopie, pe care am făcut-o la Versoix, după viza nr 48899 de intrare în ţară, primită de rege, în 5 aprilie 1990. Viza diplomatică prevedea o singură călătorie, cu un drept de şedere de treizeci de zile precum şi accesul prin toate punctele de frontieră. În afară de fotografia în care apare regele Mihai, alături de care stau la masa unde am înregistrat interviul, am ţinut foarte mult ca să fie reprodusă şi o fotocopie după paşaportul de plecare din ţară, în 3 ianuarie 1948. Fiecare pagină poartă ştampila cu Republica Populară Română. Am reţinut menţiunea înscrisă în paşaport:”Dacă expiră în timpul călătoriei, paşaportul rămâne valabil numai pentru înapoierea în ţară”.

Interviul a apărut sub titlul Românii trebuie să cunoască adevărul.

Drumurile către Villa Serena au o molcomă şerpuire. Pietricele rotunde se îngrămădesc la întâlnirea asfaltului cu iarba. Port fusta midi din caşmir pe care mi-a croit-o mama, dintr-un material pe care mi l-a dăruit doamna Cornelia Pillat, de ziua mea. Ce veselă arată ţesătura, cu design de basma, în fotografia de grup, pe care o facem afară, în curtea de la Versoix.

Lângă mine Regele Mihai pare şi mai înalt.

Pe 23 august 1944, tatăl meu a fost trimis pe front. Întoarcerea armelor a precipitat intrarea tânărului de 26 de ani în război. De-abia terminase şcoala militară. Păstrez Foia matricolă cu numele tatei, pe care aceeaşi mână a notat, cu litere mici şi cerneală subţire, data de 20 septembrie 1942, când Uricaru Gheorghe s-a înscris la şcoala militară, data de 21 martie 1944, când a absolvit-o, data de 15 aprile 1944, când a fost avansat la gradul de sublocotenent, conform Înaltului Decret nr 1034/1944, fiind repartizat la Regimentul 10, prin OZ (ordinul de zi 2062), data de 23 august 1944, cu menţiunea că a plecat pe front, cu detaşamentul de recruţi ai regimentului 10, cu referire la OZ 4602, data de 5 octombrie 1944, când a fost grav rănit în luptele de la Oarba de Mureş, la cota 498, pe Dealul Viilor, de un glonte exploziv, conform OZ 4696 şi data de 15 septembrie 1946, când tata a fost clasat Mare Mutilat de Război. Mama a pus împreună în acelaşi dosar voluminos, Foaia matricolă, Foile de observaţie din spitale, însumând internăriri şi 39 (treizeci şi  nouă) de intervenţii chirurgicale, şi propunerea pentru Ordinul Mihai Viteazul.

Le dau părinţilor mei să citească interviul meu cu regele Mihai. Ştiu că le datoram acest interviu. Am auzit de multe ori în casă povestea salvării mamei mele de Siberia. Cum a fost salvată şi smulsă dintre sutele de basarabeni, adunaţi de o dispoziţie a Anei Pauker, pusă la cale cu tătucii ei sovietici.

Basarabenii cei fără familie erau adunaţi şi trimişi ca vitele de muncă direct în Siberia. Ce să caute refugiaţii, într-o Românie care pierduse Basarabia. Care i-a fost luată. Erau îngrămădiţi într-un imens depozit, într-un subsol şi urmau să fie duşi cu trenurile în nord. Mama era orfană de ambii părinţi. Bunicii ei din Basarabia o trimiseseră la studii la Bucureşti.

Profesorul medic chirurg stomatolog Dan Theodorescu, care a intervenit la Ana Pauker, ca s-o salveze, a aflat că numai căsătoria, “ce, nu are un logodnic, pe aici, dacă zici că e atât de deşteaptă”, putea s-o scoată din subsolul acela. Mai era puţin timp până la “dezafectarea” lui. Urmau să fie pregătite garniturile de tren până la graniţă şi livrarea acolo, via Siberia. A decis că numai căsătoria cu un ofiţer rănit, din cei internaţi în spitale, după război, o putea salva. Tata era internat la clinica stomatologică a facultăţii de medicină, unde Profesorul Dr. Dan Theodorescu era director. Mama făcuse Şcoala de surori de stomatologie, organizată de Dan Theodorescu începând cu anul 1941. Era asistentă-şefă la Spitalul Colţea, la clinica medicală. Marele profesor chirurg a intrat într-un salon şi i-a întrebat pe ofiţeri cine nu e căsătorit şi e dispus s-o salveze pe mama. Căsătorindu-se în 24 de ore cu ea Toţi ofiţerii, care nu aveau obligaţii sau familie, au ridicat mâna…e un fel de a spune. A fost ales tata, singurul care avea două mâini şi două picioare întregi. Fusese rănit la faţă, pierduse maxilarul inferior, la Oarba de Mureş. Dar a fost nevoie urgent şi de dispensa pentru dotă. Mama nu avea nimic în România din care fusese luată Basarabia. Totul rămăsese la Zgura, lângă Cetatea Soroca, cum scria pe actul ei de naştere. Şi undeva lângă Teleşovca, în raionul Dondiuşani, cum apărea în documentele oficiale, pregătite pentru primul drum care i-a fost aprobat familiei noastre, în 1966, prin Crucea Roşie, ca mama să ne arate mormintele părinţilor ei.

Noroc că existau acele documente de dispensă care purtau semnătura Regelui, acordate ofiţerilor în condiţii excepţionale, ca să se poată căsători când nu exista acea dotă. Drumul hârtiilor extrem de scurt şi semnătura regelui Mihai au salvat-o pe mama. Părinţii mei nu se cunoşteau, înainte de această fulgerătoare căsătorie. Certificatul de căsătorie e din 22 august 1945. Povestea lor atât de frumoasă nu ar fi existat, dacă pe vremea monarhiei, birocraţia ar fi fost, uneori, de-a dreptul letală, ca în vremurile republicii şi democraţiei de tranziţie.

Mama a renunţat la studiile de la Facultatea de medicină ca să-l îngrijească pe tata. O vreme, el a mâncat cu un tub, a avut mari probleme să se hrănească. Şi a tot fost internat pentru zeci de intervenţii chirurgicale care urmau să-i refacă maxilarul inferior, folosind fragmente osoase şi grefoane “din propria dotare”, bucăţele de os de ici de colo, din corpul lui. Spitalizările cu intermitenţe au durat de la prima internare din luna octombrie 1944 până în 26 mai 1950.

Tata a suferit 39 de operaţii, conform certificatului nr V/1/38811 din 15 august 1991, care menţionează numărul lor. A fost clasat mare mutilat de război cu retragere definitivă de către Ministerul Apărării Naţionale, în 16 ianuarie 1947.

Pe ziua de 23 august 1944, a plecat pe front, la 26 de ani abia împliniţi. Cu Regimentul 10 Infanterie, în calitate de comandant de companie, cu gradul de sublocotenent.

Pe 23 octombrie 1945 este avansat la gradul de locotenent, conform Înaltului Decret nr 1644/1945. A fost propus pentru Ordinul Mihai Viteazul, clasa a III-a: “Pentru curajul, destoinicia şi spiritul de sacrificiu de care a dat dovadă în acţiunile din zilele de 4 şi 5 octombrie 1944, în calitate de comandant al companiei  5/ regimentul 10 Infanterie, remarcându-se în mod deosebit, excepţional”, asigurând “Capul de pod ce se formase peste Mureş. Prin felul în care a înţeles să-şi facă datoria sfidând moartea a căzut grav rănit în ziua de 5 octombrie 1944.”

A fost decorat cu Ordinul “Coroana României”, clasa a V-a, cu spade, în grad de cavaler, cu panglică de “Virtutea militară”, prin Înaltul Decret nr.1814 din 26 august 1947.

Pe 19 august 1950, tata a fost avansat la gradul de căpitan, conform decretului nr 756/ 1950.

Ştiu că profesorul Dan Theodorescu s-a prăpădit înainte ca să mă nasc, în 1948.

Din păcate, nici azi nu m-am dumirit de la cine au primit părinţii mei un splendid tablou în ulei semnat Cuţescu Stork, o natură moartă. Dacă era de la Dan sau de la academicianul Basil Theodorescu, pe care l-am cunoscut, în casa noastră. Când mama mi l-a dăruit, la rându-i, mi-a spus că l-a primit de la profesorul Theodorescu iar eu n-am dat importanţă de la cine anume, căci acum era de la ea.

În fotografia publicată în “România literară”, nu se vede plasturile pe care-l avea regele pe frunte. Pus în urma unei mici intervenţii chirurgicale. Pe caseta video, pe care am filmat-o cu o cameră, într-un film pe care l-am difuzat mai apoi de televiziunea Soti, cu interviul, prezentarea Vilei Serena şi a unor documente, pansamentul de culoarea pielii se vede, din când în când. Nu are absolut nici o relevanţă.

„La Pompei simţi că trecutul nu poate fi ţinut ascuns. Că oricâte straturi de pulbere l-ar acoperi, la un moment dat, reuşeşte să iasă la suprafaţă. Iar când ţi se arată e şi realitate şi taină. Taina se leagă mai ales de mecanismul supravieţuirii. Iar realitatea e, ca de obicei, viaţă, existenţa de zi cu zi, turnată în mulajul impresionant al urmelor. E aberant să crezi că poţi ascunde la nesfârşit urmele şi adevărul.“

Am revenit la Versoix, în luna noiembrie, în 1990. Aşa cum am promis şi cum am stabilit telefonic, prin secretariatul regelui de la Versoix şi prin intermediul bunului meu prieten Adrian Barbu, a cărui vilă e la câteva minute de Vila Serena, locuinţa regelui. I-am anunţat la editura Eminescu, din timp, pe Eugen Negrici şi pe Mircea Ciobanu, că plec să fac cartea cu MS Regele Mihai. Se ştia că mă documentez în arhive, că tot adaug întrebări, în caietul meu dictando de două sute de pagini, cu coperţile lui obositor de portocalii.

Când am ajuns, am aflat că Mircea Ciobanu venise înaintea mea cu câteva zile şi că anunţase că am renunţat să fac cartea. Nu fusese deloc zgârcit cu calomniile la adresa mea, el care a supravieţuit unui infarct şi mult după aceea a trăit graţie medicamentelor de inimă foarte scumpe pe care i le-am dăruit. Costaseră o avere, fiind  “comoara”, cum le gratula un foarte bun prieten al meu, care se prăpădise, domnul Ion Gorun, la puţin timp după ce îşi completase rezervele cu cantităţi importante de pilule venite din Israel, Germania şi Elveţia.

Stupoare. Mircea Ciobanu semnase precipitat un contract de exclusivitate. M-am întrebat de ce era necesar un contract de exclusivitate cu un interlocutor de talia MS Regelui Mihai. Mi se părea normal ca mai mulţi istorici şi oameni din domeniile culturii să-l poată intervieva pe rege, pe o mulţime de subiecte. Nu vedeam, la acel moment, utilitatea unui biograf exclusiv al Regelui. N-o văd nici azi.

Am depăşit clipa cu graţie. Aveam să descopăr, naiva de mine, că regele trebuie supravegheat. Dar eu nu puteam face parte din acest obiectiv. Am depăşit cu graţie acel moment.

Am decis să începem lucrul pe două direcţii, o carte de interviuri cu regina Ana a României, născută principesă de Bourbon-Parma, soţia Regelui şi o carte bazată pe studiul arhivei de la Versoix despre perioada exilului din care să rezulte personalitatea regelui. Am luat şi un foarte interesant interviu Principesei Margareta a României, care s-a publicat în presa din România, pe mai multe pagini. Am transmis mai multor ziare fotocopii de documente, cu acordul Casei Regale, am pregătit şi tipărit un amplu număr dedicat MS Regelui Mihai, publicând zeci şi zeci de pagini, fotografii, documente, care mi-au atras eticheta de monarhistă. Eram încă bulversată şi nu cred că eram singura care îşi punea anumite întrebări. Dar am fost ajutată să trec peste multele nedumeriri şi sentimentul că românii nu trebuie să cunoască adevărul, chiar de majestăţile lor…Am avut, de fapt, cel mai uman şi omenesc acces la arhiva de la Versoix şi acel unic privilegiu de a mă apropia de istorie ca şi cum ar fi un album de familie sau o galerie de portrete.

Am început să lucrez la cartea de convorbiri cu soţia Regelui, pe care o numeam Regina, deşi se căsătoriseră după abdicare. Nu ştiam cum să încep această serie de interviuri ce se va concretiza în manuscrisul unei cărţi de peste cinci sute de pagini. Aveam o mulţime de întrebări în cap şi o imagine pe care o păstrez în memorie şi care mă obsedează. Un cub de zahăr a alunecat din cleştele de argint. S-a rostogolit pe masă. Regina Ana l-a prins cu degetul mare şi cel arătător şi l-a lăsat să alunece în ceaşca mea de cafea. O fracţiune de secundă, i-am întâlnit privirea care se întreba dacă se cuvine să ia bucăţica de zahăr cu mâna. O, da, fireşte. Totul era atât de curat şi de normal. Asta se petrecea în urmă cu câteva luni. În acea zi de duminică, pe 5 mai 1990, când s-a  desfăşurat primul interviu pe care i l-am luat regelui.

Venisem cu o delegaţie oficială în Elveţia de vreo 90 de persoane, condusă de Cazimir Ionescu. La invitaţia unui domn din Zurich, pe nume Wyss. Eram din grupul independenţilor, alt gen de independenţi, nu ca traseiştii de azi. Eram în fond singura poetă şi scriitoare, printre câţiva jurnalişti, câteva feţe bisericeşti, nişte ofiţeri. Restul erau de la partidele nou-înfiinţate. De la liberali, mi-l amintesc pe Varujan Vosganian. Era Mirela Roznoveanu de la „România liberă”. Şi Vartan Arachelian, care va merge la o săptămână după mine să facă şi el un interviu cu regele Mihai pentru televiziunea naţională, inflamat de povestirea mea doldora de admiraţie.Era Milena, de la fostul Agerpres, ziaristă pe lângă CPUN…

Sunt pentru a doua oară în casa celui ce a fost Regele României, M. S. Regele Mihai! Voi veni zilnic aici, vreme de aproape şase săptămâni. Aşa cum mergeam la Biblioteca Academiei, pe vremuri, când citeam la secţia de manuscrise şi la serviciul special de lectură, la Biblioteca Fundaţiilor, devenită BCU, la Arhive…Sunt lăsată să lucrez în voie, să consult orice biblioraft, album sau carte. Rafturile din arhivă, care era, la origine, o sală de cinematograf privat, sunt la dispoziţia mea. În zile şi la ore stabilite, înregistrez convorbirile. S-au adunat vreo treizeci şi mai bine de casete.

Afară se apropie iarna. Mă îndrept spre Vila Serena zilnic şi locul brumei va fi luat de prima ninsoare care paralizează reacţiile cotidiene. Lumea îşi lasă maşinile în garaj din cauza celor câţiva câtorva centimetri de zăpadă. Reportaje la televiziune, copiii care nu merg la şcoală. Nu lipsesc nici o zi. Sub tălpile cizmelor de piele strivesc nu doar pietrişul şi asfaltul, ci şi această zăpadă elveţiană care rămâne curată şi sticloasă mai multă vreme. Străluceşte stins şi imaculată precum cubul de zahăr. Descopăr în iarbă un fagure de viespi îngheţat. De unde ştii că nu e un fagure de albine? E cenuşiu. Inegal.

Am vorbit zile la rând cu Regina Ana, de câte ori a avut vreme iar, în restul zilei, am studiat în voie arhiva de la Versoix şi biblioteca din spatele biroului unde lucra MS Regele Mihai. Am transcris o mulţime de casete. M-am folosit de reportofonul meu cu care am înregistrat primul interviu cu regele şi de cel primit de la Victor Eskenazy, la Munchen, după mineriada din iunie 1990. De când am fost la Peleş ca să fac fotografii pentru întâlnirea programată pentru luna noiembrie îmi alesesem un titlu, sau un subtitlu Cele patru anotimpuri. Gândindu-mă la picturile lui Mucha, nu la muzica lui Vivaldi. Aveam un titlu mai mare, un soi de supratitlu, care nici acesta nu era al meu, Exilul şi împărăţia, dat de Albert Camus celor şase bijuterii narative fără absolut nici o legătură cu subiectul meu. În 1992, ambele volume erau culese de mult şi trimise prin poştă la Versoix. N-am avut confirmarea primirii lor, aşa că l-am rugat pe Petre Mihai Băcanu să ducă din nou manuscrisele, inclusiv cartea de convorbiri cu Regina Ana. Prin Viorica Oancea, l-am contactat pe Constantin Brâncoveanu sau Brancovan pe care-l cunoscusem atunci, cu prilejul primei vizite. Am primit în cele din urmă manuscrisul ce conţinea convorbirile cu regina Anne de Bourbon-Parma, cu infime observaţii. Cam două pagini de tăieturi din cele peste 510 pagini dactilografiate. M-am bucurat. Manuscrisul cu cartea despre rege pe care îl intitulasem Exilul şi împărăţia nu mi-a parvenit niciodată, deşi l-am expediat de trei ori.

Am decis să public volumele mai târziu. Sub formă de memorii, pentru că, din păcate, am realizat că a existat o politică clară de zădărnicire şi amânare a prezenţei regelui Mihai în România. Am simţit limpede că sunt blocată, fireşte, nu de majestăţile lor. Regret că nu  am reuşit să transmit atunci ceea ce a reprezentat monarhia, pentru un om ca mine şi ca alţii, care nu s-au lăsat manipulaţi de toate minciunile ce deformaseră total semnificaţiile ei. Apoi sunt o fiinţă mult prea liberă şi nu sunt capabilă să cultiv intermediari.

Am început lungile convorbiri cu regina Ana, sugrumată de emoţie şi amuzându-mă pe seama poveştii cu crampa scrisului, devenită blocajul începerii unui dialog… Hodoron-tronc, întrebând-o dacă a văzut Vilă a Misterelor de la Pompei, pe care a acoperit-o cenuşa Vezuviului atâtea secole. Bănuiam c-o văzuse. Mai mult, ceva mă făcea să fiu sigură că a fost la Pompei.

“ O, da!”, mi-a răspuns fără uimire că o iau de la începutul secolelor ca să ajung în veacul XX. Şi m-a lăsat ca să vadă ce rost are ocolul.

Există acolo o pictură în care tentele mov sunt suprapuse pe un fundal roşu. Ea reprezintă momentul de dezvăluire al misterelor, în cadrul unei ceremonii de iniţiere. Gesturile rituale sunt doar schiţate. Desenul marchează simbolurile. Vălul e dat la o parte, dar pentru cei neiniţiaţi taina rămâne de neatins şi totul pare plin de echivocuri. De ce am făcut această poate prea lungă paranteză? Ca să spun că românii, chiar şi atunci când cunosc istoria lor din ultimele decenii, din lecturi, dacă nu dintr-o experienţă directă, au aerul că ar privi-o, din afară, asemeni vizitatorilor de la Vila Misterelor din Pompei. Noi toţi vedem acel desen mov pe un fundal roşu. Care poate fi luat drept un simbol pentru istoria noastră recentă. Şi totuşi nu avem acces la „ceremonia de iniţiere“. Tot ce-am trăit nu ne ajută să trăim altfel. Taina răului, taina binelui rămân întregi. În mozaicul cu pietricele gri, negre şi sângerii, Cave Canem. Câinele de pază are o cureluşă roşie la gât şi latră sau mârâie la noi din pavimentul care l-a păstrat întreg.

Regina Ana are răbdare cu mine dar nu se sfieşte să-mi spună că “E puţin prea poetic“acest mod de a discuta. Şi începe să-mi povestească că a văzut acea pictură despre iniţiere şi cum a stat la Sorento, în apropiere de Pompei, la Herculanum. A vizitat bineînţeles oraşul Pompei, un loc pe care l-a văzut aproape toată lumea.

Există, pe lângă pelerinajele religioase şi pelerinajul la Pompei. E drept că românii au ajuns acolo mai greu, se pleca foarte greu în Occident. Acest oraş, care a fost îngropat sub cenuşă, supravieţuieşte catastrofei. Există. De atâtea secole. Au rămas întregi, sub cenuşă, străzi, case şi vile. Oraşul părea că a fost uitat. Şi dintr-o dată a înviat, a ieşit la iveală de sub pământ. Străzile au păstrat urmele roţilor care au circulat atunci, înainte de cataclism. În pietrele care acoperă toate acele străzi, toate acele căi de circulaţie, se văd urmele de roţi. Nici Vezuviul, nici timpul n-au putut şterge aceste urme de viaţă. Străzile erau, în anumite zone, tare înguste. Dar când le vezi, trăieşti sentimentul că au fost aglomerate, că pe acolo se vânzolea multă lume forfotind, că se dădea la o parte să facă loc carelor ce se apropiau din faţă, din spate, cu zgomotul repetat al roţilor, de metronom…

Faunul de la Pompei merge pe vârful picioarelor, pe poante. Coloanele sunt uneori neatinse, mai neştirbite decât mezinele lor, care susţin construcţii de o sută-doi sute de ani. Casa de la ţară din Danemarca, a Prinţului George al Greciei, soţul Mariei Bonaparte nu a avut niciodată asemenea colonade cu fusul şi capitelul perfect, precum câteva din colonadele de la Pompei.

Asta îmi spun eu doar în gând. Am văzut într-un album faţada ei cu pridvorul larg de-o parte şi de alta uşii de intrare, şi mi-a amintit, e drept, de colonada conacului lui Ion Pillat de la Miorcani. Cu imensa prispă de la intrare, de-a lungul întregii faţade, devenită o terasă îmbietoare unde poetul traducea admirabil Anabase, a lui Saint-John-Perse, poezie franceză, poezie americană, germană, italiană, în vreme ce la Bucureşti scria poezia satului românesc.

Regina Ana îmi povesteşte despre Pompei, de parcă ar revedea şi auzi tot ce se petrecea înainte de cataclism. Cuvintele aduc în faţa mea locuri şi oameni, aproape, să le pot atinge şi să-i pot atinge cu mâna. Să vezi magazinele de atunci, construite din piatră, să vezi toate acele vase în care se păstrau produsele, uleiul, vinul, seminţele… Să vezi acea memorie a materiei, sub formă solidă, de cristale, deshidratată… Vinul, uleiul nu mai curg. Au rămas ca nişte uriaşe boţuri de materie închegată pe fundul amforelor.

Pompeiul mi se dezvăluie pas cu pas, exact aşa cum o să-l văd, mai târziu, peste ani. Şi istoria ar trebui privită ca un oraş ce ţi se dezvăluie pas cu pas, oricât de incredibilă ar fi putut să-ţi pară supravieţuirea lui şi existenţa lui, înainte de a-l vedea. O cadă de baie păstrează în golul ei paralelipipedic amintirea trupurilor ce s-au spălat în ea, ca pântecul unei femei memoria copiilor aduşi pe lume.

La Pompei, simţi că trecutul nu poate fi ţinut ascuns. Că oricâte straturi de pulbere l-ar acoperi, la un moment dat, reuşeşte să iasă la suprafaţă. Iar când ţi se arată e şi realitate şi taină. Taina se leagă mai ales de mecanismul supravieţuirii. Iar realitatea e, ca de obicei, viaţă, existenţă de zi cu zi, turnată în mulajul impresionant al urmelor. E aberant să crezi că poţi ascunde la nesfârşit urmele şi adevărul.

O ascult şi mă gândesc cu voce tare de ce, anume, la Pompei poţi să-ţi regăseşti speranţa. Sună teatral, ca o reclamă a unei agenţii de turism. Iată că nici natura vrăjmaşă nu e în stare să distrugă ceea ce oamenii au zidit cândva. Ea, distrugătoarea e, în acelaşi timp, şi vasul care prezervă şi conţine atâtea expresii ale civilizaţiei omeneşti.

La fel e pământul. Descoperi în straturile lui obiecte de piatră, tot atâtea vestigii, monezi, vase de ceramică sau necropole sub câte o colină unde se află un tumul. Descoperi în pământ viaţa, gândirea, un stil de a fi, descoperi bucuria şi alintul sub ţărână, tot atâtea simboluri ale tandreţei şi iubirii ce se ascund în podoabe. Afli urmele muncii, ale inteligenţei, forţa creaţiei. Toate aceste pietre, toate aceste vestigii ne vorbesc. Toate aceste urme ne asaltează şi încearcă să ne trezească memoria. S-o deschidă asemeni unei ferestre. Există un drum al memoriei bătătorit, acolo unde nici nu ne aşteptăm. Nu am de unde să ştiu că am atins o coardă profund sensibilă. Voi înţelege peste o vreme că arheologia ar fi putut fi o cale pe care şi-ar fi ales-o în viaţă, dacă nu s-ar fi căsătorit cu regele Mihai.

Merg încet. Toată lumea vorbeşte despre schimbarea mentalităţilor, oamenii reîncep să-şi citească istoria. Cu mult zgomot şi furie vor s-o redescopere. Istoria începe poate să retrăiască în noi. Cum n-am fi crezut până mai ieri că se va întâmpla. Erau atâtea lucruri ce păreau definitiv îngropate, asemeni caselor şi străzilor din Pompei. Dar e déjà o istorie împărţită pe tabere, fiecare ar vrea să absolutizeze ceva, să fie un fel de uns al adevărului unic, suprem. Asta ne mai lipsea, dictatura adevărului. De grup, de partide, de etnii.

Istoria se întoarce acum la noi. A existat un cataclism, care a acoperit sub cenuşă o jumătate din Europa. Popoarele au fost sufocate de cenuşa tăcerii, care le-a fost impusă cu violenţă. Dictatura comunistă a înecat sub cenuşă jumătate din Europa. A îngropat atâtea ţări şi popoare. Le-a asfixiat. Tăcerea s-a impus. Cu căluşul la gură. Doar în Europa centrală şi de Est, doar în aşa-zisul lagăr comunist? Întreb şi răspunsul vine fără ocolişuri:” N-aş spune asta. Pe mine m-a izbit şi tăcerea Occidentului. Care a avut aerul că nu ştie ce se întâmplă cu jumătate din trupul Europei. ” Un trup cangrenat.

Mă întreb. Să fie aşa? Îmi amintesc piciorul unui unchi al meu, ce fusese tăiat de sub genunchi, înfăşat în tifonul alb, ca un ciot mumificat. Diabetul sever controla iminenţa sfârşitului.

S-au făcut enorme greşeli. Toate ţările din Est au fost transformate în republici. Pentru ca aceste republici să ajungă imediat lagăre, enclave ale dictaturii. Să ne amintim ce s-a întâmplat cu regele Petru al II-lea al Iugoslaviei. Era fiul regelui Alexandru şi al reginei Maria, Mignon, a Iugoslaviei, sora lui Carol al II-lea. A fost sfătuit de Winston Churchill să nu se întoarcă în ţară cu un grup al armatei sale. Trebuia să aştepte, chipurile, ceasul potrivit. Decizia aceasta a avut consecinţe total nefericite. Ea avea să-l coste pe regele Iugoslaviei pierderea tronului. E un fel de a spune. Toate tronurile erau pierdute de la un anumit moment, într-o anume parte a Europa. Europa amoebei roşii cum a numit-o ambasadorul Bullit.

A fost o imensă eroare şi faptul că nu s-a prevăzut o debarcare împotriva nemţilor, în Iugoslavia, în 1944.

Iugoslavia putea să rămână un stat independent. Şi nu comunist. Iar o debarcare în Iugoslavia ar fi fost salvatoare şi pentru România. Să fie oare aşa, cum am citit în cărţi?…Câteva călătorii în Iugoslavia, în anii 80, mi-au arătat un alt fel de republică. Era infinit mai bine decât în România. Oamenii călătoreau liber în Occident, literatura era mult mai liberă, ţăranii puteau avea cel puţin zece-unsprezece hectare de pământ, tractoare, o mulţime de vite. Îşi făceau case şi grajduri în care fânul cobora, şi uruiala, şi tărâţele, pe nişte jgheaburi semi-automatizate. Nu mai vedeam furci şi greble parcă pe nicăieri.

Mă gândesc dacă e vorba aici, ca şi în alte situaţii, de slăbiciune, de naivitate sau de premeditare. Nu înţeleg, de pildă, de ce americanii şi englezii au decis să-l sprijine pe generalul Tito, care era susţinut de comunişti, şi nu pe generalul Mihailovici, care începuse lupta de rezistenţă împotriva nemţilor cu armata regală, sinonimă atunci cu armata ce reprezenta interesele poporului iugoslav. Sigur, era povestea cu unitatea sau destrămarea unităţii iugoslave. Începuse lupta de rezistenţă din 1941. Tito a fost preferat generalului Mihailovici. Or, Tito a păstrat o vreme speranţele, având aerul că va coopera cu monarhia, că va respecta tratatul de la Yalta. Povestea cu alegerile democratice. Dar conferinţa de la Yalta, sau din Crimeea, pe numele ei de cod Argonaut Conference, din 4-11 februarie 1945, a împărţit lâna de aur, cum a vrut Stalin, care nu avea de fel probleme cu noblesse oblige, precum Franklin. D. Roosevelt.

Un text al lui Roosevelt din 1943 demonstrează o inocenţă incalificabilă, aşa că mi l-am transcris, ca să înţeleg încă o dată, dacă mai e nevoie, ce ni s-a întâmplat. “I think that if I give him everything I possibly can and ask for nothing from him in return, noblesse oblige, he won’t try to annex anything and will work with me for a world of democraticy and peace.“ E vorba despre Stalin, Dumnezeule! Incredibil! Şi asta după ce ambasadorul Americii din Uniunea Sovietică trăsese nu ştiu câte semnale de alarmă şi-i prevenise pe conaţionalii săi din 1942 că Stalin e un diavol, mai mult prevăzuse şi diagnosticasethe flow of the red amoeba into Europe”. Dar nimeni nu a părut să dea crezare celor spuse de William Christian Bullit Jr.

Nu trecuse nici o lună de la Conferinţa Argonauţilor, când s-a întors de la Londra guvernul iugoslav din exil. Subasici şi Tito au demisionat. Asta nu însemna limpede că nu vroiau să colaboreze de fapt? Apoi nu e ciudat că în ziua de 6 martie 1945 a fost numit un nou guvern sub preşedinţia lui Tito. În acest guvern, care ne evocă guvernul Petru Groza – şi data e aceeaşi – fostul prim ministru al regelui Petru al II-lea al Iugoslaviei este numit ministru de externe.

Regina Ana ştie evident mai multă istorie decât mine. A trăit-o direct, cu excepţia istoriei României despre care a citit enorm sau i s-a povestit. Simte nevoia să marcheze diferenţa între România şi Iugoslavia.

Ceea ce s-a petrecut în Iugoslavia seamănă cu ceea ce s-a petrecut în România. Mă refer la componenţa politică a guvernelor dinainte de abdicarea forţată a regelui. Pe 1 martie 1945, primul-ministru al României, Nicolae Rădescu e obligat să demisioneze sub ameninţarea că nu vom primi Transilvania înapoi. Era ultimul prim-ministru democrat. Monarhia nu pare ameninţată dar e numai o iluzie. În Iugoslavia, lucrurile s-au petrecut mai iute. Dar să nu uităm că, spre deosebire de regele Mihai, care a opus rezistenţă dictaturii lui Antonescu, din interiorul ţării, regele Petru al II-lea al Iugoslaviei a opus rezistenţă din exil. A lipsit din ţara sa câţiva ani, după ce Iugoslavia a fost înfrântă de armatele Germaniei. O Germanie enervată că Iugoslavia refuză să colaboreze cu Axa.

Pe mine mă obsedează această schimbare a guvernului din 6 martie, cu o echipă dominată de comunişti. O schimbare impusă ce a avut loc în aceeaşi zi, şi în România, şi în Iugoslavia.

Vorbim despre cataclismul politic al tratatelor care trebuia să treacă drept un cataclism natural. Despre cenuşa Vezuviului. Iată memoria ne revine. Şi vălul misterelor se ridică.

Când regele Petru al II-lea i-a scos din scena politică pe regenţii ce deţineau, din martie 1945, prerogativele sale, Tito s-a înfuriat. Regele a fost pedepsit prin neplata listei civile. Tito îşi continua liniştit mutările pe tabla de şah. Trebuia să urmeze şah la rege! Aşa că Tito a provocat alegeri parlamentare, în 11 noiembrie 1945. Doar comuniştii au avut drept de vot liber. Alegerile au fost amputate şi falsificate. În 29 noiembrie 1945, Adunarea Constituantă a votat sfârşitul domniei lui Petru al II-lea al Iugoslaviei şi abolirea monarhiei. Degeaba par să fi luptat cetnicii şi generalul Mihailovici. Tito a fost preferat. A învins Stalin. Turui, rostesc apăsat istoria învăţată, din cărţi, acasă. Tocmai citisem o monografie despre regele Iugoslaviei şi o grămadă de cărţi despre al doilea război mondial.

Regina Ana simte nevoia să nuanţeze, o amuză stilul meu de elevă premiantă care a înghiţit istoria din cărţi, încercând să recupereze hălci de memorie, din amnezia programată. Să nu uităm că la Yalta, în februarie 1945, soarta decisă pentru Iugoslavia fusese infinit mai bună decât cea hotărâtă pentru România. Roosevelt, Churchill şi Stalin au plasat Iugoslavia sub o dublă influenţă, sovietică şi britanică. Dar monarhia a fost eliminată din Iugoslavia mai repede decât din România. Atunci iugoslavii au emigrat cu zecile de mii în Statele Unite, în Australia. În Anglia… A fost un exod… Poporul îşi părăsea patria simţind că avea să devină o corabie în derivă, sub dictatura comunistă a lui Tito. Nu însemna oare acest exod că iugoslavii nu mai credeau în viitorul ţării lor, de vreme ce regele Petru al II-lea fusese silit să abdice, sub aparenţa unor alegeri şi a opţiunilor „democratice“, falsificate şi trunchiate până la dispariţia oricăror urme ale prestidigitaţiei comuniste.

Ce vreau să spun cu asta? Că multe lucruri se aseamănă în scenariul tragic care a fost impus unei jumătăţi din Europa. Că înainte ca să se culpabilizeze popoarele din est, e cazul să-şi recunoască vina cei ce l-au preferat pe Stalin regilor din Albania, Bulgaria, Iugoslavia, România… În locul monarhiilor constituţionale uzurpate de comunişti a fost impusă dictatura. Monarhiile au fost îndepărtate din Europa pentru a face loc dictaturii. Republicile au fost doar o mască pentru dictatură. Iar suferinţa a revenit numai popoarelor din aceste ţări. Cu ce sunt vinovate popoarele că soarta lor a fost decisă fără să fie consultate, ci dimpotrivă. Au fost închise în lagărul socialist, au fost cedate unei sfere de influenţă total străină de voinţa lor. Dar foarte grabnic vom descoperi că şi restul Europei, rămasă liberă, va avea enorm de tras de pe urma  acestei imense amputări.

Dacă ne întoarcem în trecut, vălul misterelor se ridică.

Dar regina Ana nu crede că e bine să ne privim trecutul ca pe ceva tainic sau ascuns. “Pentru mine lucrurile sunt limpezi. Trebuie să ne cunoaştem trecutul şi nu să ne iniţiem în el. Nu e nevoie de un ritual pentru asta. Actul cunoaşterii e un act normal. Anormală, ambiguă şi ascunsă e doar metoda folosită de cei care vor să ne cultive ignoranţa. Numai această metodă care sufocă orice formă de cunoaştere şi de informare acţionează ocult şi subteran. Am vorbit despre oraşul Pompei. Adevărul despre el a supravieţuit cataclismului natural. Oraşul Pompei a fost o realitate. Cum a fost o realitate şi valul de cenuşă care l-a înghiţit. Şi binele şi răul sunt nişte realităţi. Pe care trebuie să le privim în faţă. Cu ochii deschişi. Fără prejudecăţi. Numai aşa vom înţelege. Iar când am înţeles vom putea să şi alegem de care parte ne situăm.”

Îmi întinde mâinile amândouă şi îmi cere să-i ating podul palmelor. “Mâinile astea au muncit foarte mult.“ Sunt la fel ca mâinile părinţilor mei.

Povestea se apropie de istorie precum glezna de firul ierbii. Sau tălpile goale. O simţi cât este de reavănă sau de uscată. Istoricii au tot felul de scări, de ierarhii, atunci când îşi fixează perspectivele. Fernard Braudel, când a scris despre Mediterana şi epoca lui Filip al II-lea nu i-a atins lui Filp al II-lea podul palmelor. Şi nici n-a greblat, în remarcabilul său op de peste o mie o sută de pagini, La Mediterrannee et le monde mediterraneen a l’époque de Philippe II, apărut în 1949, cu degetele răsfirate, apa mării Mediterana, în timpul bătăliei de la Lepanto.

La scara mică a microistoriei, intervine acel individualism şi e loc liber pentru infinite nuanţe şi…indeterminisme. La scara cea mare, macroistoria te poate strivi cu determinismele ei, care cad greu, precum piatra de mormânt peste Christos. Dar într-o zi, o găseşti dată de-o parte şi mormântul e gol.

Va trebui să treacă o vreme ca istoria să-şi adune forţele şi să cuprindă, la scara geografiei Europa scindată, tot ceea ce uneşte această zonă, profund, nespectaculos şi imperceptibil. Să ştim ce a supravieţuit după al doilea război mondial. Ce s-a măcinat, s-a atrofiat ori a fost desfigurat din Europa şi din omul european. De-a lungul unei jumătăţi de veac sau unui secol. Să devenim conştienţi de determinismele duratei lungi şi impactul macroistoriei. Să se cerceteze apoi, la scara medie, cea a istoriei sociale şi culturale, tot ceea ce a reprezentat lumea grupurilor sociale, imperiile, civilizaţiile, nucleele umane, de la familii aristocratice şi monarhii la grupuri economice şi de opinie.

Apoi, la scara duratei scurte, a timpului iute, vizibil, marcat de evenimente în trombă şi  experienţa unor indivizi pe care-i cunoaştem, cu numele şi destinul lor, să se înregistreze evenimentele, la suprafaţa lor, existenţa ca fulgerare, aceea singură, în care ne scaldă partea de sânge din scala timpului.

În 7 octombrie 1571, are loc, vreme de mai multe ore, bătălia de la Lepanto, unde flota otomană pierde confruntarea pe mare, în faţa Flotei Sfinte, a creştinilor,  care-i reunea pe soldaţii Republicii Veneţiene, ai celei Genoveze, ai Ducatului de Savoya, ai Papalităţii şi spaniolilor, sub conducerea regelui Filip al II-lea şi a lui Don Juan de Austria.

În 15 decembrie 1989, nimic nu mai poate opri revoluţia izbucnită în Timişoara şi România. Şi azi, după două decenii se mai dezbat şi se completează cu informaţii aceste evenimente. Şi se elimină neadevăruri, scenarii…

În pădurea Băneasa, când mă jucam cu copiii din satul Vatra Nouă şi păşteam vacile, creşteau imense tufişuri de sunătoare pe locul din nou înverzit, unde căzuseră bombe, lăsând în urma lor gropile de bombe. Dar o vreme, pe locul acela n-a crescut nimic. Apoi s-au umplut de oţetari şi de ştir, din belşug, care era adunat pentru porci. În craterul lor, iarba rămânea umedă mai toată ziua căci roua nu reuşea să se usuce. Soarele ajungea acolo mai greu sau deloc. Ne ascundeam în craterul de bombe peste care crescuse iarba. Adunam florile de sângele voinicului, cele ca nişte trompete mici, cu pâlnia în sus, numite sângele-voinicului, spicul mic ţuguiat de coada calului.

După cincizeci de ani, gropile de bombe nu se mai văd şi nici sunătoarea. Sunt în schimb munţi de gunoaie. Şi hălci de pădure tăiată. Abatorul pădurilor îmi arată hectare de cioturi.

Am văzut tabloul lui Paolo Veronese, care reprezintă Bătălia de la Lepanto, la Veneţia, cred că la Galleria dell’Accademia. Am stat mai mult la Veneţia, unde am scris zeci de poezii, toate datate, pe care le-am inclus în volumele Institutul inimii şi Puterea Leviathanului, scoase în anul 1995, când m-am operat pe cord deschis. Rar mi-a fost dat să privesc această reprezentare pe două registre a unui eveniment crucial din istorie. Pe două registre. Registrul superior pictează cerul cu decidenţii creştini din Cartea Sfântă, marile personaje, de la Isus la Madona şi ceilalţi.

Sub această realitate beatificată, care agită propriile arme, apare, în registrul inferior, dar tot în prim plan, lumea pământeană a sutelor de vase, de catarge, o mare însângerată, din care muşcă maşinăria războiului, pântecul navelor şi ghiulelele care sfârtecă tot ce le iese în cale. Din cer, razele, în fascicule de suliţe serene, proteguitoare, creează o încrucişare între lumină şi întuneric, învingători şi învinşi. Ideea, dincolo de expresivitatea plastică, este aceea a unui determinism  major, mai presus de forfota evenimentelor punctuale.

Am aflat târziu dintr-o biografie a lui Cervantes că scriitorul a luptat la Lepanto, fiind soldat într-un corp de elită, din armata navală spaniolă. Era la bordul vasului Marchesa. A fost rănit la piept şi şi-a pierdut mobilitatea braţului stâng, pe care nu l-a mai putut folosi. S-a spus că şi-ar fi pierdut mâna stângă pentru gloria mâinii drepte. E de ţinut minte.

În Muzeul Vaticanului, pe care l-am văzut de mai multe ori, există şi reprezentarea Bătăliei de la Lepanto, undeva, într-un colţ al Sălii imense. Mi s-a întâmplat însă de multe ori, când am ajuns în porturi cu sute de ambarcaţiuni şi călătorind pe mare, cu vase de croazieră să dau peste sute de catarge adunate în golfuri ori la subţioara unor lacuri, da, mi s-a întâmplat să revăd, în memorie, aglomerarea de catarge din reprezentarea unei bătălii. Să se amestece vizual realităţile păcii cu cele ale conflictului. Ştiu sigur, că asemenea erori de receptare intervin în istorie, când pot fi confundaţi cei ce ne vor priva de libertate cu eliberatorii.

Îi spun reginei Ana că am aflat că a participat la manifestaţia de solidaritate cu victimele de la Timişoara, pe care au organizat-o comunităţile româneşti din Elveţia, la Geneva, în 19 decembrie 1989. Am citit informaţia într-un jurnal elveţian, aflat într-unul din bibliorafturile din arhiva de la Versoix, purtând menţiunea anului 1989. Articolul mai amintea şi faptul că s-au transmis imagini de la această manifestaţie, la postul Suisse Romande, la Telejurnal.

Share and Enjoy:
  • Print
  • Digg
  • del.icio.us
  • Facebook
  • Google Bookmarks
  • eKudos
  • email
  • LinkedIn
  • Yigg
memorii

Scrisul cu cenuşă

Vorbesc cu autori, poeţi, prozatori, critici, artişti plastici şi observ că timpul dedicat cunoaşterii de sine e tot mai puţin important. În schimb, totul se învârte în jurul contactelor, cultivării relaţiilor. Magnetul oportunităţilor îi reduce la o pilitură de fier, puţin mai consistentă decât cenuşa vulcanului şi vâlva creată de atâtea curse de avion cărora li s-a interzis decolarea. Amici de preşedinţi, de primari, de ministere şi sponsori, vânători de premii, jurii şi antologii din care se grăbesc să azvârle afară valorile.

Singura obsesie se leagă de bătutul palmei sau spinării, unde nu dă Dumnezeu să te zguduie tovărăşeşte un preşedinte şi să ai timp să-l seduci, ca un câine ce se gudură şi te priveşte cu o privire moale în ochi.

Slugărnicia are un singur vis, acela de a seduce oportunităţile.

Captatio benevolentiae.

Cum ar fi arătat lumea azi, dacă în loc să trăiască pentru lumile noi din lăuntru şi din afara, totul s-ar fi redus la cucerirea deja existentului, el însuşi transformat într-o acadea de lins. E trist să vezi şi să văd intelectualii ce iau cu asalt oportunităţile, cum râvnesc să se înfrupte din mierea zaharisită a unui stup părăsit.

Aţi văzut vreodată fagurii rămaşi în cutia de lemn de unde au plecat albine şi matcă şi trântori, mânaţi de instinctul supravieţuirii?

Ceara se împietreşte, devină împreună cu mierea rămasă un clei, întunecându-se la culoare, ruginind, învineţindu-se.

Mai bâzîie muşte, tăuni, musculiţe beţive, până ce fagurii se transformă în tăciuni. Nelucrarea vieţii şi părăsirea rosturilor arde talentul, cât de puţin va fi fost.

Atrase de putere şi privilegii, cărţile  nu mai trec nici prin iad sau paradis, nici măcar prin purgatoriu, ci se scriu, asemeni cenuşii, în crematoriu.

Scrisul cu cenuşă.

Nu mai privesc norii de pe cer, nici pe cei din volumul meu Ochiul atroce, din primul poem recitat de Leopoldina Bălănuţă atât de subversiv.

Privesc norul de cenuşă care a blocat decolarea atător mii de zboruri.

Blocajul cenuşii.

Până şi dizidenţa a funcţionat condusă de seducţia oportunităţilor. Unde sunt cărţile cutremurătoare pe măsura rezistenţei în munţi?

Şi oare să nu mai fie nevoie azi de rezistenţa prin creaţie ?

Anticomunismul e proclamat, ca o reclamă la mall şi străluceşte ca pata de ulei la suprafaţă.  Se înfruptă din oportunităţi.

Nu poţi să zbori din cauza norului de cenuşă.

Ia să vedem care sunt oportunităţile cenuşii.

Nimeni nu mai identifică pe nimeni. Nu mai recunoaşte nici măcar chipul celor dragi.

Ce vecinătate a catastrofelor, erupţia vulcanului şi prăbuşirea avionului polonez la Smolensk.

La Pompei, memoria unei civilizaţii a fost protejată de însăşi lava şi cenuşa care a distrus-o.

Armata Roşie. Roşul de Pompei.

Două oportunităţi.

Picătura de sânge pe care o iei la analiză, după ce ai înţepat buricul unui deget.

Sângele tâşnit din ceafa polonezilor la Katyn.

Şi cenuşa celor veniţi să-i comemoreze. Istoria a căutat din totdeauna oportunitatea de a nu-şi mai cere iertare.

Share and Enjoy:
  • Print
  • Digg
  • del.icio.us
  • Facebook
  • Google Bookmarks
  • eKudos
  • email
  • LinkedIn
  • Yigg
Uncategorized